Aripile Unui Vis

Nihil sine ego

2011-09-25T20:01:00.002+03:00

Firea umana e pe cât de ciudată, pe atât de puţin surprinzătoare. Ne naştem cu o oglindă în faţă, dar o ignorăm, incercând să arâtăm interes şi pentru celelate lucruri noi care le descoperim în jurul nostru. Egoismul, din momentul 0 până la următoarea etapă evolutivă este asimilativ, gnostic. Vrem să ştim, vrem să atingem, vrem să cunoaştem, vrem să simţim, vrem să ni se acorde atenţie.

Creştem şi începem să remarcăm oglinda. Privim prin oglindă către lume şi totul e forţat printr-o pâlnie mintală, printr-un punct de vedere fix. ”Eu sunt acela care priveşte, eu sunt acela care acţionează, eu sunt singurul meu reper şi singura mea bază”. Cunoaştem alte persoane, aidoma noastră, dar îi privim tot printr-o oglindă: ”Ce aş putea face eu ca să îi fiu pe plac lui X?”,”Oare cum aş putea să il conving pe X să facă ce vreau eu?”,”Cum pot să îi explic lui X cum stau lucrurile ca să imi adopte punctul de vedere?”

Oglindă sau umbră, egoismul e cel mai bun prieten al omului. E atât de mult înrădăcinat în natura lui încât a devenit o a doua fire. Îl vedem reflectat în modele sociale, politice, economice şi relaţionale. Prost spus ”îl vedem”, pentru că nu e nici pe departe evident. E prezent atât în individ cât şi în mase de indivizi, nu discriminează între ordine de mărime sau diferenţe de orice fel.

Unii ar spune că egoismul e o moştenire animalică, a vremurilor când şi omul, ca restul animalelor din lanţul trofic, era angajat într-o luptă zilnică pentru supravieţuire. Nu vă lăsaţi înşelaţi, el nu a fost cucerit odată cu apariţia civilizaţiei umane. Acum îl veţi găsi machiat şi ”uns cu toate alifiile”.

Se ascunde în campanii publicitare, se ascunde în decizii la nivel înalt, se ascunde în accelerarile bruşte în miez de noapte ale posesorilor de autoturisme cu mulţi cai putere. Se ascunde în individ.

Poate şi nu poate fi temperat prin educaţie. E greu să ne ascundem de ceva care e peste tot în jurul nostru, şi totuşi reuşim să o facem în clasicul stil uman. Dacă există, poate fi ignorat. Dacă nu poate fi ignorat, poate fi mascat. Dacă nu poate fi mascat, trebuie condamnat, dar niciodată recunoscut. Ştiţi pe cineva care ar spune „Da, în majoritatea cazurilor mă gândesc doar la mine, chiar atunci când vine vorba de lucruri care ar putea să îi afecteze şi pe alţii”? Ştiţi pe cineva care ar recunoaşte un moment de eogism, chiar dacă firea sa generală ar fi în rest destul de altruistă?

Egoismul are un prieten bun: egocentrismul. Dacă în fiecare zi ne venerăm visele şi punctul de vedere, nu ne va lua mult să uităm că există şi altele. Nu ne va lua mult să ne înrădăcinăm în ce ştim şi să abandonăm orice lucru extern propriei noastre păreri. Nu ne va lua mult să începem să manipulăm oamenii şi lucrurile din jurul nostru gândindu-ne doar la ceea ce ne interesează şi ne afectează pe noi.

Mă întreb ce este mai uman dintre cele două: a fi egoist sau a încerca să fii măcar parţial altruist în egoismul tău. Mă întreb de fapt dacă a fi uman are sau nu un sens peiorativ.

Totuşi, nu uita egoistule modern, trăsătura ta mai sus amintită se bazează pe sute de ani buni de egoism uman bine întreţinut şi dezvoltat. Nu e o scuză, e un bagaj pe care îl poartă umanitatea. Atâta tot.

Tempus fugit

2011-06-30T12:15:00.005+03:00

Încercaţi să vă aduceţi aminte cum stăteau lucrurile acum 10 ani. Dacă puteţi, duceţi-vă chiar şi mai înainte de atât, 20 de ani, spre exemplu. Pentru acesta perioadă, specificul românesc este să te gândeşti la cum era "în comunism" sau, cum unii preferă să spună, "pe vremea lui nea' Nicu". Sincer, nu mă refeream la acea "epocă de aur", vroiam să inspir mai mult o aducere aminte a cât de diferită era viaţa chiar şi acum o-aruncătură-de-băţ ani.

Dacă mergem şi mai înapoi în timp (începând deja să vorbim despre multe lucruri pe care majoritatea dintre noi nu cred că le-am trăit), ajungem deja să ne gândim la lucruri care astâzi le putem vedea doar în muzee sau poate chiar deloc: radiouri cu lămpi (dispozitive electrice folosite înainte de apariţia tranzistorilor), biplane, motoare cu aburi, telegrafe, lămpi cu gaz, picături de cocaină medicinală (link), heroină pe post de calmant (link), o modă stomatologică a dinţilor de aur, fotografie cu plăci autocrome (ca să nu mai zic de cea monocromă), filme mute, jobenuri, alei pietruite, cai şi cărute în centrul capitalelor, şamd.

Mulţi işi mai amintesc din când în când, în momente de nostalgie, măcar de câteva din lucrurile care le-am menţionat mai sus. Totuşi, ceea ce mulţi nu iau în considerare sunt chiar oamenii care au trăit din plin în acele vremuri, vechiile generaţii, pentru care pălăriile cu pene erau ultima modă, cele care au trăit în vremuri în care un baston frumos ornat era un simbol de bunăstare socială. Nu încerc să stârnesc sentimente de simpatie, ceea ce ei au pierdut vom pierde până la urma cu toţii. Acest ultim lucru e de fapt unul dintre cele mai disconsiderate aspecte ale vieţii cotidiene.

Lumea se schimbă odata cu generaţiile noi care se nasc şi o populează. În aceeaşi măsură, generaţiile vechi îmbătrânesc odată cu lumea din jurul lor, ajungând uneori să o depăşeasca în longevitate. Da, o spun metaforic. Lumea nu moare, doar se schimbă. Totuşi, când stai să te gândeşti la Londra interbelică sau la Elveţia din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acele perioade, acele imagini, acele specificuri emanate de repere temporale şi spaţiale fixe rămân vii doar în imaginaţia sau poate chiar şi în memoria umană.

Dar, puteţi spune, odată cu trecerea timpului au ramas diverse culturi care şi-au păstrat tradiţiile vreme de sute sau chiar mii de ani, trăind vieţi nu cu mult diferite faţă de cele care le-au trăit şi stramoşii lor de acum 100 de generaţii. Pentru mulţi dintre acei oameni, acesta situaţie nu este tocmai o alegere, cei mai mulţi fiind forţaţi de împrejurări să păstreze un stil de viaţă învechit, totuşi nu lipsit de influenţele lumii moderne. Evident, există şi comunităţi sau culturi în care păstrarea tradiţiilor şi a vechilor obiceiuri este tocmai o alegere (spre exemplu comunitatea Amish din Statele Unite ale Americii).

Şi totuşi, ce diferenţiază culturile care îşi păstrează obiceiurile şi tradiţiile (şi/sau nivelul tehnologic din altă perioadă) de cele care au existat în vremea în care întreaga lume se afla în acel context cultural? Tocmai puterea de a alege, tocmai faptul că astâzi sunt doar o enclavă, o rămăşiţă a ceea ce cândva îngloba o întreagă lume sau cel puţin un întreg colţ de lume.

Nu pot decât să mă întreb cum va arâta lumea atunci când nu voi mai fi în măsură să ţin pasul cu ea, asta dacă voi ajunge să fiu pus în această situaţie. Pentru cei mai longevivi dintre noi, atingerea acestui punct de saturaţie va fi inevitabilă.

Celor care nu mă cred, aş vrea să le văd faţa atunci când, ajungând acasă dupa o zi de lucru, robotul-menajer din dotare le propune un masaj relaxant. Probabil că se vor fi obişnuit deja cu mersul lucrurilor din acea perioadă şi nu vor schiţa un gest anume (doar schimbările se produc gradual, nu instantaneu), dar în mod sigur vor avea momente în care vor adresa, în special celor mai tineri din jurul lor, afirmaţii care încep cu deja consacratul "pe vremea mea".

You can't teach an old dog new tricks

2010-10-16T02:35:00.007+03:00

Presupun că oricine a auzit acestă zicală cel putin o dată în viaţă, asta dacă nu cumva s-a şi izbit de câteva ori de situaţiile la care face referire. Ar fi bine dacă sensul ad literam s-ar respecta şi doar sus-numitele patrupede ar avea probleme cu învăţarea ”trucurilor” noi, dar putem constata că oamenii, fiind specia dominantă din colţul de galaxie care îl populează, excelează şi la acest capitol.

Bătrâneţea la care se referă nu este neapărat una fizică, ci mult mai mult o bătrâneţe de natură mentală, intelectuală, atinsă atunci când un factor de nou nu poate răsturna în nicio situaţie factorul de vechi deja dobândit pe care ar trebui să îl înlocuiască. Mai precis, atunci când ceva extern dar mai adevărat, bun, rapid, etc nu poate înlocui vechiul ineficient sau fals din cauza inflexibilităţii minţii care trebuie să efectueze schimbul. Dacă am numi acestă incapacitate ”reticenţă faţă de nou” i-am denatura sensul, pentru ca în momentul de faţă ne referim la o tendinţă dobândită în timp, nu la un caracter conservator intrinsec firii unei persoane (să nu uităm că până la urmă e în natura noastră să fim mai mult sau mai puţin conservatori, inerţi, cufundaţi în complezenţă).

Câinele bătrân poate fi atât un copil crescut într-un anumit mod (care îl face să atingă o saturaţie mentală timpurie) cât şi un pensionar nostalgic care retrăieşte vremuri apuse, pentru că momentul în care raţiunea nu mai asimilează noul pentru a înlocui ce e vechi nu ţine de vârstă cât ţine de capacitatea cuiva de a privi lumea cu ochi noi, de a căuta în mod constant să îşi perfecţioneze cunoaşterea, de a reclădi totul de la 0 atunci când constată că există o cale mai bună. Ţine de curaj, de recunoaşterea caracterului efemer al lucrurilor, de abilitatea de a o lua de la început, de a sacrifica convingeri vechi şi bagaje prăfuite în favoarea unei viziuni alternative asupra lucrurilor.

Trucurile ce nu pot fi învaţate de obicei depind de gravitatea cu care sunt tratate de mintea individului. De exemplu, dacă cineva ar spune că timpul este cel mai important lucru care poate sta la dispozitia unui om (vă reamintesc, de parcă ar fi nevoie, că trăim într-o societate excesiv de materialistă) şi că truda zilnică pentru a îţi asigura un venit e pur şi simplu doar un rău necesar impus de un sistem deficitar al unei rase aflate încă într-o pruncie plină de capricii şi egocentrism, probabil că nu aţi sta mult să îi respingeţi punctul de vedere, gândindu-vă că e o invitaţie la lene şi că ”munca îl înnobilează pe om”. Deşi e foarte adevărat şi acest punct de vedere, nu cred că natura muncii la care se face referire mai sus descrie du-te-vino-ul şi fuga actuală după 0-uri şi 1-uri într-un cont monetar care este la fel de abstract ca şi sistemul care îl susţine, dar asta ar fi doar părerea mea.

Cerere şi ofertă spuneţi? Dar ce pune pâinea pe masă întrebaţi? Ce vă face să credeţi că dacă omenirea ar avea alte valori, probleme ca foametea şi sărăcia nu ar fi rezolvate într-un timp care ar ridiculiza natura gravităţii lor? Nu descriu comunismul, nu descriu o egaliate globală, doar o lume cu bun simţ şi corectitudine, ce oferă şanse, chiar şi inegale, dar existente, tuturor. Resurse există, la fel şi capacităţi.

Dar să nu uităm... lumea e deja un câine bătrân şi bolnăvicios care nu mai are puterea să se reinventeze. Lipseşte umanitatea în adevăratul sens, lipseşte voinţa. Dacă stai să te gandeşti vei ajunge la trista concluzie că lumea e de fapt, din acest punct de vedere, o reflexie pură a majorităţii indivizilor care o alcătuiesc, o lume de câini bătrâni, care renasc, la fel de bătrâni din generaţie în generaţie. Aceleaşi roluri, aceeaşi scenă, doar actori diferiţi.

Promit că data viitoare când cineva îmi dă de înţeles, şi cu cea mai mică nuanţă, că aş fi un ”inadaptat”, o să-i stâng mâna şi o să-i spun că îi mulţumesc, pentru că nu putea să îmi facă un compliment mai mare. Măcar acum - cât încă sunt un câine tânăr care latră despre câini bătrâni şi timpul preţios irosit într-o viaţă şi aşa scurtă.

Roteşte camera puţin spre dreapta...

2010-03-18T13:38:00.008+02:00

Se spune că există atâtea perspective asupra unui lucru câţi sunt şi oameni. Fiecare individ are o cât de mică variaţie a puctului de vedere - indiferent care este obiectul aflat în vizor - uneori imperceptibilă, alteori suficientă pentru a cauza rupturi permanente între posesorii punctelor de vedere divergente sau pentru a porni dispute aprinse între ei.

Majoritatea persoanelor sunt deranjate de nevoia de a se mişca din locul lor bine determinat pentru a privi lucrurile din alt unghi. Sau, mai bine zis, nu de nevoia ci de realizarea acestui fapt, sau de insinuarea acestuia. Da, pot spune cu o siguranţă garantată de experienţe reale că există oameni pentru care fraza: ”Dar de ce nu încerci să priveşti lucrurile altfel?”, sau oricare alta care ar sugera o schimbare de perspectivă, e procesată de creier într-un mod similar cu lanţul de afirmaţii ”Greşeşti total. Eu ştiu mai bine. Dacă vrei să ai şanse de recuperare adoptă punctul meu de vedere”.

Alteori, aceeaşi frază, spusă în liberul spirit de a scoate pe cineva din monoton şi/sau cotidian (si prin cotidian în ziua de azi eu nu mai înteleg ”în rând cu lumea, actual”, cel puţin în sensul bun, ci mai degrabă ”aşa cum alţii te invaţă să priveşti lucrurile, acceptându-le fără a le gândi în prealabil”) poate fi interpretată ca: ”Vino să priveşti lucurile de unde le privesc eu şi să nu te mai întorci niciodată înapoi de unde ai plecat”.

În primul caz ne confruntăm cu o reacţie de autoapărare în faţa unui egocentrism presupus, a unei grandomanii. E cât de cât de înţeles că în spatele unei afirmaţii de genul celei de mai sus se poate ascunde o doză de ironie compătimitoare sau chiar un complex de superioritate îngropat în firea celui care o enunţă. Totuşi, nimic nu ne garantează acest lucru. Nimeni nu ne spune că o dorinţă de a schimba ceva în viaţa altuia sau de a introduce un element de noutate, de a produce o revelaţie de magnitudini mici, are un substrat nefast. Uneori un măr roşu este pur şi simplu un măr roşu, nu are otravă înăuntru ca cel din ”Frumoasa Adormită”, varianta care ne e oferită din ce în ce mai des în ziua de azi.

În al doilea caz ne confruntăm cu o frică intrinsecă de schimbare a celui sau celei care denaturează, sau mai bine zis completează, sensul pur al afirmaţiei. A încerca un punct de vedere străin nu înseamnă a îl adopta permanent. În afara oamenilor vădit influenţabili, oricine are un mecanism de judecată care îi permite să îşi însuşească cât se poate de selectiv păreri, atitudini sau idei. Doar pentru că îţi arunci privirea peste gard nu înseamnă că va trebui să te muţi acolo din acel moment încolo, dar totuși dacă nu te uiţi, ai putea, în aceaşi măsură, să ratezi ceva cel puţin interesant sau educativ dacă nu şi mai bun decât ce este în ograda ta.

Îmi imaginez că dacă îşi păstrează sensul actual, cel general acceptat, afirmaţii care recomandă altora o schimbare a punctului de vedere ca mai sus amintita: ”Dar de ce nu încerci să priveşti lucrurile altfel?”, vor deveni până la urmă un tabu. Poate de dragul de a nu jigni sau deranja, în viitor oamenii vor evita astfel de sintagme, lasându-i pe cei care încearcă să bată un cui cu o furculiţă să îşi continue treaba nestingheriţi sau pe cei care afirmă că mămăliga este cel mai rafinat fel de mâncare de pe mapamond să zacă în ignoranţa lor culinară.

Considerând totuși că există cineva care ar crede cu sfinţenie în superioritatea gustativă a mămăligii, i-ar fi modificat în vreun fel crezul dacă ar încerca puţin caviar? Nu s-ar putea întoarce oricând la vechea sa mămăligă dacă nu apreciază orice alt fel de mâncare?

Un punct de vedere nou explorat nu ar trebui să fie temut nici dacă este greşit şi nu va fi acceptat de către explorator, din simplul motiv că şi căile greşite sunt experienţe demne de luat în vedere pentru că marchează drumurile care duc într-o înfundătură. Neîncercându-le sau neconsiderându-le niciodată nu am putea decât să le dăm o valoare influenţată de prejudecăţile noastre. Valoarea efectivă, reală, a lor nu ar fi nici mai mult nici mai puţin decât un semn de întrebare.

Nu vă recomand să încercaţi să vedeţi dacă puteţi zbura la sugestiile unui om cu probleme psihice, doar pentru a explora acea posibilitate, dar într-un sens mai puţin ridicol câţi dintre noi putem spune cu siguranţă că punctul nostru curent de vedere asupra lucrului x sau y este cel care ni s-ar potrivi cel mai mult? Câte posibilităţi neexplorate există pe lumea asta, câte le negăm sau le ignorăm în fiecare zi doar din comoditate și din încăpăţânarea pornirilor conservatoare?

Gândiţi-vă la asta... şi data viitoare când cineva va cheamă să vă arate un punct de vedere străin poate că nu ar strica să vă duceţi să aruncaţi o privire, chiar dacă răspunsul vostru şi concluzia ar fi ”Îmi pare rău, dar va trebui să rămân la vechile mele convingeri. Ce îmi arâţi nu se potriveşte în tiparul meu.”

Panta rei

2009-09-06T18:39:00.016+03:00

... sau "Totul curge". Am auzit de curând expresia, de fapt mi-a fost spusă de către cineva care în general îmi dă mult material de gândire - "food for thought", mai bine zis. Deşi a fost interpretat ca o adaptare mai scurtă a legii eternei transformări ("Nimic nu se pierde, totul se transformă"), eu l-am înţeles oarecum altfel pentru că m-a făcut să mă gândesc în primul rând la timp.

De ce la timp? Pentru că el este probabil cel mai prezent râu din viaţa oricărui om, din existenţa oricărui lucru. Prezent, dar uneori foarte greu de perceput, pentru apele lui nu susură şi de obicei nu sunt destul de cristaline pentru a lăsa să se întrevadă ce va urma. E un râu ale cărui ape poartă realitatea din clipa trecută în clipa viitoare... de la un început către un final, dintr-o direcţie în alta, de la izvor către revărsare.

Şi nu stă pe loc. Niciodată. Nici când eşti întins undeva pe iarbă şi priveşti la un apus sau trăieşti într-un moment în care ai vrea să petreci de doua, poate de trei ori mai mult timp decât ţi se acordă. Nici când ai pe cineva lângă tine şi să zicem că ţi-ai dori o mică pauză de la ritmul normal al vieţii pentru a te putea detaşa de orice alt lucru.

Panta rei. Şi de aceea timpul e poate cel mai valoros lucru pe care îl ai, l-ai avut şi îl vei avea vreodată. Serios. Şi totuşi, dacă îţi "câştigi existenţa", o să constaţi cu stupoare că în fiecare lună primeşti o sumă de bani, nu timp. Asta tocmai pentru că "ai făcut ceva util cu timpul tău". E foarte discutabil unde rezidă acea utilitate... dacă merită să te ancorezi prea mult într-un decor foarte lipsit de certitudini al lumii materiale.

Mâine poate vei muri. Mâine poate va "da faliment" sistemul economic modial. Mâine poate va izbucni o epidemie globală. Mâine poate va fi un nou azi în care vei încerca să compensezi ceea ce îţi lipseşte cu adevărat prin iluzia materialului. Mâine poate vei pierde tot ce preţuieşti cu adevărat... ce vei face în clipa aceea cu toate lucrurile materiale pe care le-ai acumulat cu atâta meticulozitate?

Nu îndemn pe nimeni către spiritualism şi transcendentalism, nici măcar spre idealism, dar totuşi... invăţaţi să priviţi viaţa aşa cum este, de sus, de jos, de pe toate părţile şi din toate unghiurile. De acum, din tinereţe. Trageţi nişte concluzii şi nu vă irosiţi timpul pe lucruri care perpetueză la infinit o stare de fapt care vă este impusă de alţii, poate chiar de către toţi cei din jurul vostru. Nu îi lăsaţi să vă trăiască viaţa prin ce vă spun, prin ce vă obligă să gândiţi, prin ce vă impun sau vă aruncă în cârcă.

Timpul şi viaţa personală vă aparţin. Alegerile care le faceţi sunt tot ale voastre, fie că le faceţi traşi de sfori sau împinşi de la spate, fie că vă puteţi baza pe un anumit grad de independeţă sau libertate. Aşa că alegeţi şi bucuraţi-vă că puteţi alege. Aşa că faceţi ce vreţi cu timpul vostru, cheltuiţi-l oricum vreţi, în aşa fel încât să nu vă regretaţi trecutul şi efortul investit în el, dar nici viitorul şi ceea ce poate nu puteţi trăi. În aşa fel încât să preţuiţi clipa şi să lăsaţi ceea ce urmează să crească spre ceea ce vă doriţi voi, nu ce vă bagă alţii în cap că vă doriţi.

Gândiţi singuri. Deschideţi ochii. Aţi îndeplinit aceste două fundamentale lucruri? Ok, să zicem că sunteţi gata pentru viaţă. Da, sunteţi gata să o trăiţi, nu doar să vă prefaceţi că o trăiţi. Drum bun şi clipe fericite!

Ce este singurătatea?

2009-07-27T00:19:00.009+03:00

Singurătatea este un cuvânt simplu în spatele căruia se ascunde o noţiune cât se poate de vastă. Ea poate implica într-un anumit grad şi alte concepte care îi pot extinde sau particulariza sensul, cum ar fi cel de neînţelegere, cel de unicitate sau de cel de izolare. Totul se adaptează, se pliază pe profilul şi personalitatea fiecărei fiinţe înzestrată cu un anumit nivel de conştiinţă.

Singurătatea e un defect al realităţii în care trăim, sau, dacă ar fi să privesc lucrurile dintr-o perspectivă pur umană, este un atribut întâlnit chiar la baza cărămizilor biologice care ne alcătuiesc - este înscris în genele noastre. Desigur, în funcţie de mediul în care trăim şi de specificul stimulilor care ne asaltează pe parcursul minunatei (sau mai puţin minunatei) experienţe numite viaţă, acest defect poate fi mai mult sau mai puţin vizibil în cadrul sinelui.

Poate că uneori nu ne simţim singuri din simplul motiv că nu putem percepe acest concept. Poate că uneori nu ne simţim singuri, pentru ca avem o familie iubitoare care ne împlinesţe toate dorinţele şi ne asigură fericirea. Poate că uneori nu ne simţim singuri, pentru ca avem prieteni buni care ne înţeleg şi în compania cărora putem trăi clipe fericite.

Dar dacă toate acestea nu ar exista? Sau mai mult, dacă toate acestea ar exista doar pentru o perioadă scurtă din viaţa noastră, urmând cursul normal de degradare al tuturor lucrurilor şi fiind în cele din urmă pierdute pentru totdeauna... doar nişte amintiri dintr-un trecut îndepărtat? Cât de evident ar fi atunci acel defect care ne pândeşte de după fiecare colţ al existenţei, respirând alături de noi, curgându-ne prin vene?

Singurătatea e o metastare mult prea pretenţioasă, pentru că cere în acelaşi timp (pentru a fi alungată) întelegere, regăsire şi prezenţă fizică. Pentru că se întinde pe multe planuri care rareori pot fi asigurate simultan. Putem spune că, într-o anumită măsură, suntem singuri (cel puţin) pe tot parcursul existenţei noastre.

Singurătatea e acolo când ne simţim atât de rău încât am da orice pentru un sentiment de alinare, e acolo şi când trăim cele mai intime clipe de plăcere. E acolo când suntem înconjuraţi de oameni şi este acolo şi când ne concentrăm pe orice alt lucru pentru a îi diminua efectele. Aşteaptă, urmăreşte... ca o parte din noi ce răsare din fiecare ungher al realităţii. Singurătatea e în departare, dar şi în apropiere. Te aşteaptă şi în braţele cuiva, chiar şi în cele mai calde circumstanţe - ea nu discriminează între împăraţi sau cerşetori. E în ochii care îţi spun ”te iubesc” fără să relizeze ceea ce eşti şi e uneori şi în superficialitatea cu care te tratează cei care au puterea de a te afecta.

Dar e un lux? E mai puţin singur omul care îşi ignoră starea şi acţionează independent de ea? În mod cert nu este, dar cel puţin el nu îi resimte efectele, aşa cum nimeni nu poate resimţi efectele unui lucru pe care îl ignoră în totalitate. Şi deci e mai bine să te prefaci că nu eşti singur, să îţi imprimi prin autosugestie faptul că întotdeauna ai ceva sau pe cineva alături de tine, că orice s-ar întâmpla niciodată nu vei fi pe cont propriu?

Poate că nu este nevoie să foloseşti acea autosugestie, pentru că dintr-un anumit punct de vedere toţi suntem parte a unui întreg interconectat, toţi ne întregim, aşa cum piesele unui puzzle se unesc pentru a forma o imagine completă. Şi totuşi e această imagine completă ceea ce căutăm... sau din perspectiva unei singure piese a puzzle-ului toată împlinirea singurătăţii o constiutie acea piesă adiacentă care care ne completează prefect conturul? E o întrebare la care fiecare trebuie să găsească un răspuns, fie el de doar de formă sau unul plin de sinceritate şi adevăr.

Ca orice defect, sigurătatea ne aminteşte în primul rând de cauza principală a oricărei consecinţe pe care o imprimă: fragilitatea umană. Da, chiar şi cel mai puternic şi intangibil om pe care vi-l puteţi imagina este înfrânt în cele din urmă de timp, de sentimente, de dorinţe, de instincte - de propria sa natură. E un lucru pe care mulţi nu îl realizează decât atunci când apar adevăratele probleme în structura realităţii lor, atunci când sentimentul vag de imortalitate şi omnipotenţă dispare subit.

Imaginaţi-vă o trestie care împotriveşte de una singură unui vânt ce nu ar putea fi domolit nici măcar de un munte. Acea trestie sunteţi voi, care, ca orice om, trebuie să ţineţi piept unor lucruri infint de puternice, care deseori nu depind de voi, care se nasc din lucruri mult mai mareţe, dincolo de orice control uman... şi care uneori distrug sistematic sau instantaneu tot ce aveţi mai drag pe lume.

Sunt sigur că voi fi acuzat de pesimism, dar nu pot decât să accentuez natura obiectivă a observaţiilor şi menţiunilor mele. Am tratat un subiect care în mod implicit presupunea o anumită perspetivă sumbră şi căruia chiar nu îi pot găsi, trăgând o linie de total, vreo consecinţă favorabilă, nici dacă m-aş afla în cea mai optimistă stare posibilă.

Partea luminoasă a lucrurilor rezidă totuşi în speranţa unei ameliorări. Sper că într-o bună zi toată lumea să găsească acel ceva, acea circumstanţă care va le va ameliora singurătatea atât de mult încât prezenţa ei să nu mai fie simţită, sau cel puţin să nu le afecteze structura afectivă. Dar chiar şi acolo, în acel loc, nu uitaţi de realitatea situaţiei: toţi suntem singuri, chiar şi în cele mai ridicate forme ale uniunii de orice natură... suntem singuri pentru că ne-am născut singuri, separaţi. Suntem siguri pentru că tot ceea ce suntem rămâne un prizonier etern al propriei fiinţe.

Şi ce fericire iluzorie nu e mai dulce decât cea în care ajungi să nu te mai simţi singur deşi rămâi la fel de singur în continuare? Cine nu ar vrea să trăiască sub acea cortină ocrotitoare în fiecare clipă a existenţei sale? Chiar şi eu aştept acea experienţă reală de regăsire şi prezenţă, cu tot cu vălul ei de iluzii; mi-o doresc şi o caut... nimic nu ar fi mai ironic decât şansa de putea a lăsa singurătatea de una singură, nu?

Ce este un dar?

2009-04-30T14:19:00.006+03:00

Un dar, în adevăratul sens al cuvântului, este întruchiparea unui lucru mult mai adânc, unei prietenii, unei dorinţe de a stârni fericire. Fie că este ceva tangibil, fie că este ceva simbolic, ceea ce se ascunde în spatele lui este intenţia de a fundamenta o legătură între două sau mai multe persoane.

Deşi multe daruri îşi găsesc utilitatea cu ocazia unor evenimente speciale din viaţa celui care le primeşte, ele nu au nevoie de o circumstanţă anume pentru a fi oferite. Un dar poate fi spontan, poate dura o clipă sau se poate întinde de-a lungul unei perioade de timp nedefinite.

Cel mai evident dar pe care îl putem oferi cuiva sunt sentimentele care i le stârnim şi, pentru că timpul nu stă niciodată pe loc, în aceeaşi măsură sunt şi amintirile care i le lăsăm, fericite, triste, tragice sau pline de speranţă... totul depinde de alegerile noastre şi de modul în care ne purtăm faţă de acea persoană.

Ai putea spune că tot ceea ce am scris mai sus este ceva pur subiectiv, poate doar modul meu de a privi lucrurile. Atunci, te intreb, cât de matur crezi că eşti? Sau, dacă nu asta e problema, cât de mult crezi că te gândeşti la ceea ce îşi doresc alte persoane? Cât de mult te întrebi ce i-ar face pe alţii fericiţi şi cât de mult încerci să înglobezi acel ceva în darurile pe care le oferi persoanelor respective şi în comportamentul tău faţă de ele?

Nu am spus nimic subiectiv şi nici nu aş fi vorbit despre lucruri pe care nu le-aş cunoaşte, pe cât de mult posibil, în totalitatea lor.

Darul suprem pe care îl poţi oferi altcuiva eşti chiar tu însuţi, prin modul în care te comporţi, prin amintirile pe care i le laşi, prin cât de mult îţi demonstrezi dorinţa de a cunoaşte, a înţelege şi a susţine fericirea acelei persoane.

Un cadou, mai bine spus o formă materială a unui dar, nu poate decât să vină în continuarea unei legături nescrise care deja există.

Un cadou, în lipsa unei prietenii adevărate, a unui dar subtil al realităţii faptelor şi comportamentelor, poate fi privit doar ca un lucru sec de către o persoană destul de matură să îi recunoască lipsa acută de semnificaţie.

De ce accentuez ideea maturităţii? Pentru că este necesară. Necesară pentru a înţelege că dincolo de material există mult mai mult, pentru a înţelege că un dar sau un cadou are sens doar atunci când deja există o puternică legătură şi doar atunci când este oferit ţinând cont de dorinţele persoanei care îl primeşte.

Orice altceva dă dovadă de naivitate sau falsitate, cu rea voinţă sau fără. Sincer, poate că şi intenţia contează, dar dacă ea face mai mult rău decât bine, nu putem decât reaminti faptul că drumul spre iad e pavat cu intenţii bune. Ce contează mai mult: intenţia sau rezultatul acţiunilor întreprinse? Revenim iar la maturitate...

Ce este un dar? Ce poate fi un dar? Poate fi un sacrificiu, dar asta se poate schimba atunci când privim impactul care îl are asupra persoanei căreia îi este destinat. Nu trebuie să fie o minciună, dar uneori trebuie să fie un compromis, având în gând fericirea altcuiva, şi poate mai târziu acel compromis va naşte lucruri atât de frumoase încât va fi privit ca o alegere incredibil de inspirată. Până la urmă cine nu ar face un compromis dacă fericirea unui om, unui prieten, ar fi în balanţă? Poate numai cineva care nu este demn de acea prietenie...

Un cadou fără un sprijin afectiv real, comportamental, este ca un ajutor umanitar venit din partea unui invadator. Nu poţi decât să-l laşi într-un colţ, alături de amintirile dureroase care ţi le stârneşte, să oftezi şi să te întrebi, pentru a câta oară, de ce naiba sunt oamenii atât de superficiali, egocentrişti şi egoişti.

Un creier mai curat, mai alb, mai strălucitor?

2009-03-27T19:29:00.008+02:00

Dacă nu ai facut-o până acum, ţi-aş sugera să ieşi din casă şi să te plimbi prin oraş. Nu contează prea mult unde trăieşti, pentru că dacă te plimbi prin locuri relativ aglomerate, ai mari şanse să observi aproape aceleaşi lucruri peste tot. Obişnuieşte-te totuşi cu diversitatea umană, cu variaţiile ei, învaţă să o accepţi, ascultă şi vezi, apoi când te plictiseşti întoarce-te acasă, întinde-te undeva şi relaxează-te.

După ce te-ai relaxat... gândeşte-te. Întreabă-te. Din toate persoanele pe care le-ai observat azi, câte crezi că ştiu mai mult decât li se spune, câte crezi că ştiu pentru ce trăiesc şi de ce respiră de la bun început? Câţi îşi pun problema asta, pe câţi îi interesează lucruri care ies din şirul normal al realităţii zilnice şi personale cu care se confruntă?

Desigur, fiecare om are, cel puţin teoretic, vise, aspiraţii, idealuri, ţeluri, sau cum vrei să le numeşti, legate de viaţa sa. Totuşi, te întreb, sunt ele născute din propria voinţă a individului care le posedă, sau sunt pur şi simplu imprimate sau asumate de către el atunci când începe procesul de spălare pe creier, un factor subtil dar implicit al lumii în care ne naştem, ne dezvoltăm şi apoi murim?

Independenţa unui individ este relativă şi deseori prost interpretată. Omul nu este o fiinţă orientată intrinsec către singurătate, deoarce însăşi natura speciei sale (separată în două sexe) ne sugerează o oarecare necesitate de a coopera cu alte organisme de acelaşi tip pentru atingerea până şi celor mai primare obiective, cele de natură biologică. De fapt, putem spune cu o certitudine destul de mare că omul este o fiinţă socială, parte a unui grup, a unui sistem uman de organizare, unic şi caracteristic speciei sale.

Omul obişnuit are prieteni, rude, cunoştinţe, amici sau măcar contacte verbale cu tipul de la ghereta de unde îşi ia zilnic ziarul.

Trăim într-o lume în care ”schimbul de informaţii” cu alte fiinţe este necesar pentru supravieţuire, dar reprezintă totuşi mult mai mult decât atât, fiind singura modalitate de a potoli ameninţarea latentă a singurătăţii. Şi totuşi din acest contact rezultă şi alţi factori reziduali, care, într-un joc de culise, invizibil şi indetectabil, ajung să devină cărămizile pe care ne clădim împărăţia iluziilor.

Pentru a obţine recunoaştere, adoptăm în mod inconştient sistemul valoric al celor cărora vrem să le captăm atenţia. E foarte logic de altfel: dacă vrei să te ”învârţi prin lumea bună” trebuie să ai bani, dacă vrei să atragi atenţia pasionaţilor de maşini îţi iei un bolid extravagant, etc. Astfel se ajunge într-o situaţie în care un om trăieşte o viaţă întreagă prins în iluziile generate de ambiţii, dorinţe de recunoaştere şi obţinere a unui statut impus de lumea şi de societatea în care trăieşte. Odată ce ajunge acolo, se poate considera ”de succes”, iar viaţa lui capătă, brusc, dar pentru el foarte firesc, o nouă însemnătate. Ajunge să fie fericit şi împlinit în cele mai multe din cazuri, deşi nici asta nu poate dura la nesfârşit...

Care este adevărul? Oamenii sunt asimilaţi, acaparaţi de un sistem şi de mai mulţi factori care le limitează libertatea şi capacitatea de a aprecia lucrurile la adevărata lor valoare.

Care este adevărul? Oamenii sunt atât de temători şi dornici să îmbrăţişeze orice iluzie care le oferă o cale uşoară de scapare din faţa propriilor temeri, conştientizate sau nu, încât asta este tot ce vor face în întreaga lor existenţă: vor fugi de realitate, de ei însăşi, de ceea ce pot fi, dar nu au curajul să devină.

Care este adevărul? Oamenii, ca masă omogenă, ca populaţie şi statistică socială, dar şi ca indivizi cuprinşi de ”normalitate” şi banalitate, sunt cu totul şi cu totul spălaţi pe creier. Dacă ar fi să gândim că totul se petrece ca urmare a existenţei unui mecanism simplist de cerere şi ofertă, iar cineva din umbră a dat naştere unei cereri masive de oameni manipulabili, conformişti, delăsători şi ignoranţi, putem spune că acel cineva este într-adevăr un client fericit şi satisfăcut.

Dacă există ceva pe care te poţi baza în lumea asta, aş spune că acel lucru trebuie să fie partea proastă a personalităţii fiecăruia, lucrurile care le considerăm a fi defecte, dar pe care le închidem undeva departe într-un tabu al delăsării. Şi cu un efect ”de fluture” totul se propagă la o scară nebănuită, având consecinţe viitoare cât se poate de dezastruoase, nu doar în plan personal, dar şi la nivel de umanitate.

Înainte să arâţi cu degetul spre cel care încearcă să îţi deschidă ochii pe care îi ţii cu atât de multă convingere larg închişi şi să-i lipeşti pe frunte eticheta de ”ciudat”, încearcă se te gândeşti de fapt cine e mai ciudat... cel căruia nu îi este teamă să îşi recunoasă şi să îşi accepte umanitatea, oricât de multe dezavantaje şi lipsuri ar avea, sau cel care merge orbeşte înainte, fără să pună întrebări sau să vadă că e doar o păpuşă trasă de sfori, animată din culise de factori cărora chiar el le-a încredinţat controlul asupra vieţii sale.

Poţi găsi mult adevăr în lucrurile care ne fac umani, dar el nu poate fi scris sau transmis de la persoană la persoană. Singurul adevăr statornic este cel care îl descoperi din proprie iniţiativă, atunci când începi să vezi lanţurile care te limitează şi te ţin captiv într-o şaradă personală, atunci când începi să te cunoşti, să nu-ţi mai fie frică de ceea ce eşti şi ceea ce poţi fi.

Gândeşte-te şi simte, ascultă şi vezi, cu mintea deschisă... nimeni nu o va face în locul tău şi nimeni nu o poate face mai bine decât tine atunci când viaţa ta este cea pusă în balanţă.

Costurile "umanităţii"

2009-03-21T18:53:00.010+02:00

Ca orice alt lucru care beneficiază de un început şi un sfârşit, viaţa are nevoie de întreţinere între aceste două puncte care o delimitează. Pe lângă un climat adecvat, capabil să întreţină procesele biologice ale unui organism, o principală resursă a oricărei vietăţi o constituie energia.

În cazul plantelor, lumina este principalul factor care determină creşterea şi dezvoltarea, un lucru de altfel general valabil în lumea vegetală. Situaţia în cazul animalelor, şi de aici nu putem exclude omul (ca specie), este una destul de evidentă, dar sortită uitării sau acceptării pripite, fără punerea prea multor întrebări.

Adevărul este că principala sursă de energie a animalelor este viaţa. Mai bine formulat, viaţa altor organisme. Mai acid formulat, moartea altor organisme.

Chiar dacă omul obişnuit nu va pune niciodată mâna pe un cuţit pentru a ucide vietatea a cărei carne o consumă aproape zilnic, asta nu îl face mai puţin responsabil sau mai puţin dependent de nutrienţii obţinuţi prin moartea altor organisme.

În ultima vreme lucrurile au căpătat o proporţie îngrijorătoare... aşa stau lucrurile cel puţin pentru cei care cunosc limitele aroganţei umane. În America, de exemplu, şi în alte părţi ale lumii, creşterea animalelor nu mai este o ocupaţie normală sau o afacere de familie, ci a devenit deja un proces complet industrializat. Vacile, găinile şi alte animale folosite pentru consumul alimentar uman nu mai sunt crescute pentru resursele care pot fi obţinute în decursul vieţii lor, ci sunt direct îngrăşate pe scară largă cu o hrana neobişnuită pentru tipicul speciei lor şi le sunt pompate în sânge tone de antibiotice pentru a compensa defecitul unui regim alimentar normal.

O vizită la o astfel de ”uzină” de creştere şi la abatorul care se ocupă de procesarea necondamnabilă a ”materiei prime” sunt de obicei de ajuns să îl transforme pe omul nostru ignorant de toate zilele într-un vegetarian dedicat. Ceva mai etic în viziunea unora, dar totuşi nu foarte diferit în viziunea altora.

În condiţiile în care oamenii şi narcisele au 30% din ADN absolut identic, a mânca plante este, în principial, acelaşi lucru cu a îţi mânca propriul văr, dintr-un punct de vedere pur evolutiv. Este totuşi mai bine decât a îţi mânca propriul frate, dar nu tocmai de ajuns pentru a îndrepta lucrurile în regimul natural de ”viaţă pentru viaţă”.

În final nu putem decât să tragem o linie şi să realizăm că aceasta este sistemul promovat de natură, un sistem pe baza căruia ne sunt construite trupurile şi întreaga existenţă. Putem să învăţăm să acceptăm acest lucru cu responsabilitate sau putem să murim de foame... alegerea este, ca întotdeauna, privilegiul fiecărui individ. Totuşi, nu mulţi aleg, foarte mulţi preferă să inchidă ochii sau să nu îi deschidă de la bun început.

Ceea ce în mod sigur nu trebuie să facem e să ignorăm lucrurile, să le luăm de-a gata sau să ne lăsăm orbiţi de propria ignoranţă. Cine poate spune că viaţa unui pui este mai preţioasă decât viaţa unui om în condiţiile în care impactul ecologic al unui om asupra planetei este mult, mult mai grav şi iremediabil?

Importanţa speciei noastre este o chestiune pur subiectivă. Deoarece suntem singura specie înzestrată cu o formă cognitivă superioară, botezată foarte frumos ”raţiune”, ne vedem, ca specie, într-o poziţie de monopol asupra realităţii din jurul nostru. Ca nişte bebeluşi intergalactici cuprinşi de o criză de aroganţă ajungem să ne credem mai importanţi, mai speciali decât orice altceva, suntem de părere că ni se cuvine mai mult, sau chiar totul de pe lume şi ajungem să comitem abuz după abuz asupra celorlalte forme de viaţă cu care împărţim totuşi o planetă (care nu este tocmai proprietatea noastră privată).

Cât specii au dispărut ca urmare directă a acţiunilor întreprinse de om? Câte vor mai dispărea până când şi omul, în aroganţa lui, se va conduce prin propriile acţiuni către sfărşitul său ca specie? Încă 10.000? 100.000? 1.000.000? Cine ştie...

Ţi-aş sugera să te gândeşti puţin la propria existenţă şi la bazele realităţii care te înconjoară data viitoare când spargi un ou. Uite-te cu atenţie în oglindă şi poate vei ajunge să vezi ceea ce eşti cu adevărat: un ucigaş - ucigaşul suprem, aflat la vârful lanţului trofic, dar în esenţă un animal în deplinătatea sensului, poate chiar mai mult decât hrana sa.

Perspectivă şi deschidere

2009-03-08T16:41:00.012+02:00

Omul este, prin însăşi natura sa, o creatură solitară. Acest lucru poate fi de multe ori mai puţin evident, dar ce-ar fi să considerăm următorul fir cognitiv...

Care este primul lucru pe care îl auzi când te trezeşti de dimineaţă? Ai fi surprins să afli că răspunsul nu depinde de zona în care trăieşti, de capacitatea ta auditivă, sau de ce face vecinul de la etajul inferior ţie (de obicei testează funcţionalitatea unei bormaşini... la ore cât mai matinale).

Acea prezenţă foarte cunoscută de care ne izbim dimineaţa şi alături de care trăim fiecare clipă a existenţei noastre suntem chiar noi. Mai precis, vocea interioară a sinelui, adică propriile noastre gânduri.

Nimic neobişnuit, nu-i aşa? E un factor care ne diferenţiază de celilalţi şi ne asigură unicitatea ca indivizi, dar are şi dezavantajele sale. În primul rând e o barieră în calea cunoaşterii. Îţi poti imagina cum ar fi să auzi gândurile unei alte persoane în paralel cu ale tale, cum ar fi să trăieşti într-o permanentă conştiinţă colectivă?

Un om normal mai mult ca sigur că ar înnebuni dacă ar fi supus unei asemenea tranziţii, de la fiinţă de sine stătătoare la un consorţiu cognitiv. Probabil că specia umană nu este încă pregătită pentru un salt evolutiv de o asemenea natură, deşi personal aş crede că undeva prin embrionul nostru rezidă capacitatea de a face faţă şi a dezvolta o asemenea capacitate biologică.

Gândeşte-te cum ar fi să vorbeşti fără să deschizi gura, să înveţi şi să îi cunoşti pe alţii la nivel primar, să le simţi sentimentele, să le trăieşti simţirile. Să guşti ceea ce mănâncă un om aflat de cealaltă parte a globului, să simţi spaima unui bătrân aflat în pragul morţii sau simplitatea şi puritatea gândurilor unui bebeluş.

Ar fi multe avantaje şi multe dezavantaje într-o astfel de lume a gândurilor. Ne-am simţi mai puţin singuri şi am cunoaşte mult mai mult din lumea în care trăim. Am putea să înţelegem orice om, pentru că am putea trăi toate lucrurile pe care le-a trăit, am putea simţi toate lucrurile pe care le-a simţit şi am putea revizita toate gândurile care i-au trecut vreodată prin minte.

Am fi ”noi”, nu ”eu”. S-ar pune punct ignoranţei, falsităţii, egosimului şi singurătăţii, dar sunt sigur că ar apărea multe alte probleme în locul acestora, câteva dintre ele chiar mai grave ca natură.

De la nivel de individ putem vorbi despre o constantă bătălie între laturi ale propriei personalităţi. Amplificat la o scară de conştiinţă globală, realitatea şi forţa unui astfel de conflict nu poate genera imagini sau stări de fapt foarte paşnice sau plăcute.

Rămâne să vedem ce ne rezervă viitorul, dacă specia umană va ajunge într-un asemenea stadiu evolutiv. Eu unul mi-aş fi dorit să mă nasc atunci, în era milioanelor de gânduri colective, unde singurătatea şi neînţelegerea ar fi fost doar nişte legende.

O vorbă destul de veche spunea următoarele lucruri: Un om slab se gândeşte doar la sine şi la fericirea sa. Un om puternic se gândeşte la fericirea sa şi cea a familiei sale. Un om cu adevărat puternic se gândeşte la fericirea tuturor celor din jurul său, chiar şi la cea a inamicilor săi.

Poate că ar fi cazul să devenim mai puternici. Poate că ar fi cazul să evoluăm puţin în direcţia potrivită, şi cum nu trăim în era unei conştiinţe ”de stup”, un bun început ar fi chiar propria noastră persoană.

Totul ţine de perspectivă şi deschidere. Cu cât sunt mai mari, cu atât e mai bine.

În regatul Danemarcei...

2009-02-28T19:14:00.018+02:00

Ceva e putred. Dacă întrebi în stânga şi în dreapta ce poate fi acel ceva, o să constaţi că sunt probabil o mie şi una de păreri legate de subiect. Merită să apreciem diversitatea, dar în cazul de faţă sunt cam o mie de păreri în plus faţă de adevărul necesar şi demn de a fi recunoscut.

Regatul Danemarcei este, în cazul nostru, ezotericul întins al relaţiilor interumane. Ca de obicei, dacă îl privim de la depărtare şi nu avem proasta idee de a ne apropia prea mult, putem spune că reprezintă un mecanism productiv de interacţiune socială.

Gândeşte-te totuşi ce, sau mai bine spuns cine, ţi-a pricinuit cele mai multe dezamăgiri în viaţă. Desigur că răspunsuri ca: ”soarta”, ”lumea”, ”viaţa”, ”societatea”, ”femeile”, ”bărbaţii” etc. tind să piardă din vedere adevărata problemă din spatele lucrurilor.

Totul porneşte de la individ. E adevărat că situaţia parcă se agravează odată cu înaintarea către niveluri de organizare superioară, nu degeaba a apărut şi ironica zicală ”Unde-s mulţi, prostia creşte”, dar sursa rămâne aceeaşi. La fel cum un zid fragil este doar o adunătură de cărămizi fărâmicioase şi oameni plini de probleme sau defecte formează colective... nu tocmai ideale. Dar nu asta e de fapt substratul care agită apele. Defecte şi probleme avem toţi, indiferent de mediul în care am fost crescuţi, tradiţie, rasă, religie şi alţi factori care ne deosebesc de fapt mult mai puţin decât am crede, sau ar vrea alţii să credem.

Stăm prost cu acceptarea şi înţelegerea şi foarte prost cu altruismul şi libera gândire... totul la nivel de individ, desigur. Sunt multe lucruri care pot orbi un om şi, din păcate, întotdeauna vor fi lucrurile care le acceptă şi ajunge să le preţuiască pentru falsa siguranţă şi pacea pe care i le oferă. Flexibilitatea şi o perspectivă largă, altruistă, implică o oarecare nesiguranţă şi neîncredere în ceea ce este de obicei larg acceptat. Mulţi se tem de un asemenea mod de gândire.

Este normal să reanalizezi lucruri despre care deja ai o imagine bine conturată? Aici părerile sunt împărţite. Aş zice că da, pentru că acea imagine poate fi incompletă sau fals interpretată în momentul formării ei. Aş zice că da, pentru că lucrurile se schimbă şi merită să ţii pasul cu ele.

La fel se poate spune şi despre oamenii din jurul tău. Merită să îi cunoşti, dar nu merită să îi încadrezi în tipare. Merită să îţi dai seama despre modul lor de a fi, dar nu merită să în clasifici şi să îi îndosariezi. Faptele spun multe, mult mai mult decât cuvintele (uneori prea dulci), şi merită reanalizate şi apreciate pe parcurs, cu un nou subtotal sau o nouă perspectivă, pentru că într-un om se ascund mult mai multe lucruri decât poţi vedea în mod normal, chiar dacă ţi-e apropiat şi vă cunoaşteţi de o vreme îndelungată.

E păcat, şi în acelaşi timp atât de tragic încât merită să tragă un semnal de alarmă, faptul că există oameni care descoperă lucruri cruciale despre partenerul lor de viaţă foarte, foarte târziu în relaţia lor. De ce? Pentru că niciodată nu au întrebat. Pentru că niciodată nu au stat să se întrebe, să încerce să înţeleagă şi să fie deschişi, să discute şi să îşi exprime gândurile şi sentimentele fără subterfugii şi interese ascunse.

Oricât de egosit şi egocentrist ai fi, nu poţi crede că eşti singur pe planetă. Oamenii din jurul tău te influenţează, fie că o vrei sau nu, fie că e la nivel de societate sau la nivel de cerc de prieteni. Anumite lucruri nu au nicio savoare pe cont propriu şi e natural să cauţi înţelegere, întregire, calm şi bucurie în persoanele din jurul tău, chiar dacă rareori le găseşti. E un lucru foarte greu, am observat, să recunoşti faptul că şi celelalte persoane caută la rândul lor anumite lucruri în tine, iar acestea sunt nişte dorinţe de care ar trebui să ţii cont dacă te consideri a fi apropiat persoanelor respective.

Mulţi cer şi işi doresc, uitând să accepte, să înţeleagă şi să dăruiască. E foarte păcat că am evoluat atât de puţin pe plan sentimental şi uman şi că am râmas atât de închişi în noi, în lumea sinelui, ca într-un colţ mic şi întunecat care nu ne dă ocazia să vedem lumea minunată şi luminoasă de afară.

Alături de oamenii potriviţi, viaţa poate fi o experienţă surprinzător de plăcută. Totul ţine de recunoaştere, apreciere, bunătate şi libertate de gândire.

Într-un film care l-am văzut recent, decizia unui om de a se izola de lumea din jurul lui era motivată astfel: ”E mult prea dezamăgit că în atâtea secole de civilizaţie omul încă nu a învăţat să iubească.”

Într-o lume în care văd din ce în ce mai puţini oameni care ştiu cu adevărat ce e viaţa şi din ce în ce mai puţini oameni care cred că e necesar să îţi pui această problemă... într-o lume spălată pe creier şi atât de preocupată de orice alt lucru, dornici să îmbrăţişeze orice altă iluzie care le vine în cale, mult prea speriaţi pentru a gândi dincolo de cotidian şi a trage anumite concluzii despre realitatea în care trăiesc... nu pot decât să fiu de acord cu acel personaj de film.

Omul nu a învăţat să iubească. De fapt, omul încă are o groază de învăţat până să îşi merite titlul şi umanitatea, dar el se simte bine la ”grădiniţă” şi nu are nici cel mai mic chef să evolueze ca persoană.

Dacă ai aceleaşi păreri legate de acest subiect şi dacă aceste lucruri îţi stârnesc şi ţie un sentiment de indignare, revoltă dar şi în aceeaşi măsură şi îngrijorare sau dezamăgire încearcă să răspândeşti şi tu ideea necesităţii unei revoluţii la nivel de atitudine şi mentalitate, mai ales pe meleagurile noastre. Orice sămânţă ajută, chiar dacă multe o să cadă într-un vast deşert al superficialităţii umane.

Iar dacă vreodată vei căuta un ocean de posibilităţi, o minte deschisă şi un suflet dornic de ceva adânc şi plin de însemnătate, aminteşte-ţi şi de ”corabia” mea. Ar fi multe de spus şi multe de trăit, dar nu pot naviga cu un echipaj incomplet.

Ce zici? Eşti gata să evadezi din clişeele vieţii? Eşti gata să laşi în urmă iluziile, preconcepţiile şi egocentrismul?

Dă-mi un semn, să ştiu că exişti, şi poate că într-o zi vom porni în călătoria vieţii noastre. Poate vom merge mai departe decât ai crede, fără a face un singur pas, pentru că vom fi singurii care ştiu să privească viaţa aşa cum merită să fie privită. Tu, eu şi cei ca noi - o specie pe cale de dispariţie, într-o lume din ce în ce mai bolnavă.

Ce e real şi ce e închipuit

2009-02-24T23:59:00.009+02:00

Astâzi o să vorbesc puţin despre microuniversuri. Termenul nu trebuie să te sperie, fiindcă nu o mă refer la cine ştie ce teorie ştiinţifică, sau la vreun formalism matematic multi-dimenisonal, ci la perspectivele pe care le au diverşi oameni când vine vorba despre lumea şi lucrurile care îi înconjoară. Un microunivers va reprezenta, în rândurile de mai jos, prisma sau ”pâlnia” virtuală, folosită de orice om pentru a privi, într-un mod clar delimitat şi de sine stabilit, către un întreg mult mai vast (al lumii înconjurătoare).

În general, am observat căteva reguli de limitare a realităţii care sunt folosite cu regularitate şi nonşalanţă de mulţi dintre cei care, vezi Doamne, sunt cu picioarele pe pământ, nişte eroi ai încrederii în sine şi ai determinării, cu o clară imagine asupra lucrurilor care le doresc de la viaţă.

Prima regulă care ajută la clădirea oricărui astfel de microunivers este regula excluziunii selective. Ce ar însemna asta... nu cred că sunt mulţi oameni care acceptă şi integrează cu bună ştiinţă în perspectiva care o au asupra lumii şi lucruri care îi incomodează sau îi deranjează. Excluderea factorilor mai puţin plăcuţi şi păstrarea celora care corespund unei idei proprii de ”bine” şi ”acceptabil” reprezintă primul filtru care este pus în faţa unei realităţi deseori dure. Pe scurt: amăgire idilică auto-impusă -> fericire artificială.

Cea de-a doua regulă o reprezintă regula interesului sau a factorilor concentraţi. Există multe persoane cu un comportament de natură mai mult sau mai puţin obsesivă care se axează de-a lungul existenţei lor pe nişte ţeluri clare, auto-impuse sau împrumutate din surse de inspiraţie externă, care servesc drept un mini-scop de viaţă pe durata respectivă de timp în care sunt active.

Nu este o formă exagerată de ”divide et impera”, te asigur, ci o robotizare a perspectivei asupra vieţii, care ajunge să fie redusă la probleme, paşi de rezolvare şi planificări care cauzează stres, anxietate, nervozitate şi alte stări extreme, cu foarte mici variaţii sau momente de linişte în rest. Planuri în planuri sau o lipsă totală de planuri. Şi a trăi de pe o zi pe alta este, până la urmă, un plan.

Adaptabilitatea unui astfel de microunivers este minimă, dacă nu inexistentă. Oamenii care îl întreţin nu sunt flexibili sau dechişi la nou, au preconcepţii, prejudecăţi, idei fixe şi bătute în cuie până în vecii vecilor... şi nimic sau nimeni nu poate schimba asta, decât poate o minune. Pe scurt: anumiţi oameni văd doar ceea ce vor să vadă, când vor să vadă, nimic mai mult -> inerţie cerebrală, încăpăţânare şi ignoranţă.

A treia regulă, şi poate cea mai des întâlnită, este regula sinelui sau a egocentrismului. ”Eu sunt centrul universului. Alte perspective, alţi oameni, alte idei, alte vise, alte trăiri? Poate există, dar toate se învârt în jurul meu şi le pot manipula după plac, dacă doresc, sau le pot ignora/respinge cu desăvârşire atunci când utilitatea lor expiră.” Asemenea filtru dă naştere celor mai mari ignoranţi şi celor mai ”devastatori” oameni de pe planetă, aş spune.

Fiind poate doar în urma dictatorilor manipulativi cu vise de dominaţie globală, aceşti mini-controlatori aduc doar nefericire, instabilitate şi conflict în jurul lor, chit că o realizează sau nu, chit că o fac în mod conştient sau nu. Un factor important în ecuaţia acestui microunivers este şi mândria nejustificată, combinată cu un ego exacerbat, care nu lasă loc de compromisuri sau schimbări în privinţa atitudinii personale. Pe scurt: Sunt mulţi oameni care cred că, indiferent de situaţie, nimic nu e mai presus de ”numero uno”, propria persoană -> adoraţie de sine şi vanitate + ipocrizie (egoismul este deja subînţeles, fiind boala secolului, alături de prostie).

Aşa cum am încercat să arât, filtrele care pot fi impuse realităţii au foarte multe neajunsuri în ceea ce priveşte modul în care limitează sau altereză perspectiva unui om asupra universului înconjurător. Deşi le folosim uneori şi fără să vrem... pentru a scăpa de probleme sau pentru a ne permite momente de linişte şi fericire, adevărul este că realitatea merită privită în forma ei brută, fără filtre, cu o minte deschisă şi receptivă la nou. E singurul mod în care poţi spune că trăieşti cu adevărat liber, fără a fi prizonierul propriei tale iluzii, sau a unei iluzii impuse de alte persoane sau de către alţi factori constrângători.

Problema e că renunţarea la aceste filtre după o folosire îndelungată este foarte, foarte dificilă, deseori chiar imposibilă. Multora le e frică, sau sunt prea comozi să schimbe ceva în viaţa lor, oricât de mic, orice lucru care le-ar putea perturba planurile şi falsul sentiment de siguranţă pe care îl urmează prin viaţă de parcă ar fi lumina unui far în plină întunecime.

”Singura constantă e schimbarea”, spunea Śākyamuni (Buddha), iar faptul că viaţa e plină de incertidudini indiferent de maniera în care alegi să o priveşti este un lucru pe care ar trebui să îl fi realizat deja.

Anumite concluzii merită trase după o analiză îndelungată, anumite lucruri merită trăite înainte de a fi clasificate, iar anumite aspecte ale realităţii necesită multă înţelegere şi mult tact.

Ţine de tine să nu treci prin viaţă ca o gâscă prin apă şi să ai curajul, curiozitatea şi deschiderea necesară pentru a îţi descoperi propria umanitate şi nenumăratele lucruri care derivă din aceasta.

Încearcă. Uneori e tot ce trebuie să faci pentru a reuşi.

Încearcă. Întreabă-te. Realizează. Adaptează.

Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum. Et tu?

Ce se cunoaşte la nevoie?

2009-02-16T00:02:00.013+02:00

Un prieten bun. Sau, cel puţin, aşa ar trebui să stea lucrurile. De cele mai multe ori însă la nevoie ne dăm seama de adevărul trist din jurul nostru. Prietenii buni sunt păsări rare, pe cale de dispariţie, iar egoismul şi superficialitatea îşi adjudecă supremaţia.

Pentru că foarte mulţi oameni tind să piardă din vedere deosebirile clare dintre cele două cuvinte, vreau să vorbesc puţin despre diferenţele dintre noţiunile de prieten şi amic.

Un amic e o cunoştinţă oarecare, despre care ştii cateva lucruri generale, uneori chiar mai mult de atât, pe care îl întâlneşti din când în când cu diferite ocazii, la ieşiri, pe stradă sau în alte locuri mai mult sau mai puţin publice. La suprafaţă totul e bine, vă înţelegeţi de minune, râdeţi, glumiţi, schimbaţi păreri, impresii, discutaţi despre lucruri generale şi concrete etc. Uneori discutaţi despre problemele voastre, vă faceţi mici confesiuni, dar niciodată nu e ceva serios şi adânc la mijloc. Un amic e acolo pentru distracţie, umor şi socializare. Atâta tot.

Amicii dispar la primul semn de nefericire sau probleme, iar singurul lucru care ar putea demonstra faptul că le pasă de tine ar fi o eventuală întrebare timidă: ”Dar X ce a păţit de e aşa?”. Şi atât. După ce primesc un răspuns, problema este clasată cu un eventual ”Îmi pare rău pentru el, nu pot face nimic să-l ajut”. Fără a încerca nimic, fără a considera pentru un moment ce îţi doreşti, sau de ce ai nevoie. Efortul depus pentru a schimba în bine situaţia defavorabilă în care îşi dau seama şi ei că te afli este egal cu 0.

Un prieten (adevărat, pentru că nu vorbim despre aşa-zişi prieteni în momentul de faţă) este reprezentantul unui alt nivel de implicare într-o relaţie interumană. Un prieten te apreciază, se gândeşte la dorinţele tale, la fericirea ta şi işi doreşte în permanenţă să ştie mai multe despre tine, să te cunoască, să adâncească legătura dintre voi. Unui prieten adevărat rareori trebuie să îi ceri ceva, deoarece ajunge de la un anumit punct să îţi citească dorinţele, să ştie când te poate ajuta şi cum, pentru a te scăpa de probleme, dureri, suferinţe şi a te face să îţi recapeţi zâmbetul tău dintotdeauna. Un prieten îţi sare în ajutor... fără să ceară ceva în schimb, ori de câte ori ai nevoie şi este uman posibil, fără să pună întrebări sau să se plângă. Nu o face din obligaţie, o face gândindu-se la fericirea ta, care, pentru el, reprezintă un lucru important.

Un prieten, aşa cum ziceam, se gândeşte la fericirea ta. Se gândeşte şi la propria sa fericire, ca orice om, dar nu se limitează la atât. Îşi doreşte să te ajute, iar asta îi dă puterea şi iniţiativa de a realiza lucruri care uneori te pot surprinde într-un mod foarte plăcut. Asta, evident, se va întâmpla dacă ai ochi să le vezi şi dacă ştii să le apreciezi aşa cum se cuvine.

Un prieten adevărat cunoaşte noţiunea de sacrificiu de sine. Aceasta implică renunţarea la anumite lucruri pentru a ajuta/ferici pe altcineva. Evident, un sacrificiu de sine nu este atât de greu şi problematic atunci când te gândeşti la câtă bucurie îi va stârni persoanei vizate, sau ce efect pozitiv va avea asupra ei. Pentru că, repet (enervat, dar pentru a sublinia anumite lucururi trebuie să insist, se pare) fericirea celuilalt contează în ochii unui prieten adevărat. Da, chiar dacă uneori implică compromisuri şi sacrificii de sine.

Bine, bine, veţi spune, dar până când va ţine şirul acesta de sacrificii? Cât de mult e de aşteptat să dau de la mine? Partea frumoasă într-o prietenie adevărată e că vei primi înapoi, dacă nu atât cât ai dat, poate chiar mult mai mult. Încă o parte frumoasă e aceea că un prieten niciodată nu te va forţa să faci ceva împotriva propriilor tale dorinţe şi nici nu îţi va cere vreodată absurdul sau imposibilul.

Dacă, în cazuri excepţionale, rugamintea adresată ar putea părea un lucru exagerat sau ieşit din comun pentru tine, înseamnă că prietenul tău chiar are nevoie de ajutor, altfel nu ţi-ar fi cerut să faci un asemenea sacrificiu în numele său. Pentru că, şi pentru el, fericirea ta contează.

Unui prieten adevărat îi pasă de tine dincolo de vorbe. Chiar îţi arată asta, uneori în detrimentul său, făcând lucruri care în mod normal nu le-ar face pentru altcineva. Va şti să te înteleagă, să accepte ceea ce eşti şi ce îţi doreşti, să îţi ofere sfaturi, iar atunci când greşeşti să stea pe capul tău şi să te tachineze în cel mai enervant mod posibil până când va reuşi să te convingă să nu te îndrepţi voit către un eşec personal... şi va aştepta de la tine să îi poţi oferi exact aceleaşi lucruri.

O prietenie adevărată, dacă o regăseşti în cineva de sex opus, poate, în combinaţie cu o mică flacără a pasiunii, să conducă la ceva mult, mult mai frumos şi adânc. Hazardul îşi va spune cuvântul şi dacă eşti cu adevărat norocos poate vei avea parte şi de aşa ceva pe parcusul vieţii tale. Crede-mă, este un lucru cu adevărat minunat şi împlinitor, care poate avea şi o putere teribilă asupra realităţii tale.

Un prieten pierdut lasă în urmă mult regret, multă tristeţe şi multe amintiri dureroase. Chit că îţi dai seama că cealaltă persoană nu a atins un nivel de implicare la fel de profund, chiar dacă a fost doar un aşa-zis prieten, şansele sunt mari ca pe parcursul acelei legături dintre voi să-l fi confundat cu un prieten adevărat.

Iar un prieten adevărat este nici mai mult, nici mai puţin decât o comoară. E un lucru care ar trebui preţuit mai mult decât orice altceva în viaţă şi unul dintre puţinele fragmente cu adevărat frumoase pe care le poate oferi existenţa umană.

Când ai un prieten adevărat te implici fără limite, ai încredere, zâmbeşti şi te ştii în siguranţă. Nici nu ar putea fi altfel, pentru că ajungi din cauza lui, poate pentru prima oară în viaţă, să simţi că nu eşti singur pe lume.

Prea târziu

2009-02-14T17:43:00.007+02:00

O lume mai bună ar putea exista în mod sigur fără deja clasicul ”prea târziu”. Nu mă refer la ”prea târziu”-ul din ”e prea târziu să mai prind trenul de 12:30”, ci la un ”prea târziu” interuman.

E o preconcepţie, o stare deja existentă în jurul multor aspecte ale vieţii individului. E un ”prea târziu” năcut din lipsă de înţelegere, încăpăţânare, orgolii prea mari şi vanitate. Apare atunci când te aştepţi cel mai puţin, din neprevăzutul clipei, atunci când lucruri care nu pot fi întotdeauna analizate trec dincolo de un prag psihologic, de un ”point of no return”. Un ”prea târziu” îţi lasă un gust de ultimatum, un gol, un vid acolo unde altă dată era ceva, poate chiar foarte mult... ceva foarte acru şi în acelaşi timp sec, unde era loc de ceva dulce, ceva mai bun.

Uneori e ”prea târziu” chiar de la început. Mai bine spus, nici măcar nu ni se dă vreo şansă de a dovedi contrariul. Ies la suprafaţă prejudecăţi, complexe şi iluzii auto-impuse care fac un anumit lucru să pară deja hotărât şi clasat - deşi nu poate fi explicat, nici nu poate fi ştiut, ceva tinde să dea senzaţia că pur şi simplu nu mai e loc de nimic, poate nici nu a fost vreodată.

Nu se poate renunţa la acest mod de a gândi într-o manieră la fel de misteriosă şi subită ca cea în care el a luat controlul asupra vieţii unei persoane? Avem prea mult ”bagaj” în spate că să putem privi lucrurile aşa cum merită privite, fără a le impune din start o finalitate imaginată de noi?

De cele mai multe ori ne clădim propriile ”prea târziu”-uri şi ce e mult, mult mai grav e faptul că uneori le clădim şi pe ale altora. Defectele noastre se amestecă cu temeri şi dorinţe egosite care dau naştere la atât de multă suferinţă şi prostie încât, în ochii celor care ştiu să privească, starea generală a lucrurilor generează de la bun început repulsie şi indignare.

Din atât de multă mândrie şi atât de multă ipocrizie se nasc ”prea târziu”-uri cu miile. Şi trăiesc, cresc mari şi prosperă, în timp ce noi ne irosim vieţile în tristeţe şi regret.

Spune-mi acum, tu ce ai de gând să faci? Da, tu, nu pisica vecinului! Crezi că e prea târziu să renunţi la ”prea târziu”-uri?

Moartea unui vis (o altă mică poveste)

2009-01-29T22:03:00.011+02:00

Zilele lui erau din ce în ce mai amare de la o vreme încoace... seci, lipsite de culoare. Şi cu toate astea se trezea de dimineaţă, ca oricare altă persoană, se dădea jos din pat cu greutate şi îşi începea ziua cu un oftat. Adesea îşi petrecea primele 10 minute din zi stând sprijinit de marginea patului, pe covor, privind în gol şi întrebându-se dacă va avea vreodată un motiv de fericire, dacă se va trezi vreodată zâmbind.

În tramvai totul era vag. Poate că încă era adormit, sau poate că se pierdea mereu în gânduri. De mai multe ori era cât pe aci să rateze staţia la care trebuia să coboare, dar astâzi coborâ la timp.

”De ce trebuie să fie atât de frig?”, se întreba. Era deja destul de frig înauntrul lui, fără ca vreun foc să îi poată încălzi existenţa. Prin fular i se jucau aburii respiraţiei sacadate. Ninsoarea nu făcea decât să i se prindă în barba subţire ca mai apoi să se topească în mici şiroaie de apă care îi curgeau în josul gâtului. Enervant... parcă nici ninsoarea nu mai avea magia de altă dată. Sau poate nu era nimic diferit legat de ninsoare, pur şi simplu lucrurile stăteau altfel acum, mult mai gri.

Ochii trădează cel mai uşor tristeţea unui om. Chiar şi în cazul lui, lucrurile stăteau exact la fel. Şi câte minuni nu se reflectau în acei ochi, câte nu vedeau ei... licăririle distante ale stelelor, penele zgribulite alte unei vrăbiuţe trecătoare, luminile multicolore ale oraşului pe timp de noapte... Poate că era singurul care le vedea cu adevărat, singurul care ştia să le aprecieze, dar niciun lucru nu conta mai mult pentru el decât... alţi ochi.

Alţi ochi plini de pasiune, sau poate alţi ochi plini de înţelegere... atât de mulţi ochi întâlnea, dar cât de rari erau cei de care avea nevoie atât de mult.

De ce era atât de greu? De ce era atât de greu ca un trup să găsească alt trup, o minte să găsească altă minte, un suflet să găsească alt suflet? Unde era pacea iubirii şi unde ardea flacăra ei? Unde era o atingere în miez de noapte, unde era un sărut din senin, unde erau priviri pline de înţelesuri, unde era miracolul altei fiinţe?

Iubea. Iubise. Cu o pasiune şi o adâncime care uneori îl speria şi îl îngrijora până şi pe el. Dar nu simţea nimic greşit şi nici ceva condamnabil. Puţini înţelegeau magia şi căldura pe care o căuta, de care avea nevoie. Era o reţetă a dezastrului până la urmă... o ştia şi el.

De altfel, în ochi minunaţi, în ochi atât de speciali, căteodată dulci şi ademenitori nu găsea decât lucruri reci, fade, superficiale sau egoiste. De ce? De ce există ochi atât de frumoşi, atât de pătrunzători, când sunt ţinuţi larg închişi? De ce privesc, dar nu percep? De e e perfecţiunea unui lucru atât de fracţionară?

Cât de distantă era speranţa sa... cât de mult suferea în ignoranţa lumii. Şi totuşi nu exista nicio cale de scăpare. Ochii lui nu vroiau să se închidă, iar asta însemna că de cele mai multe ori erau nevoiţi să îndure poveri nemeritate.

Tresări. Era prima oară când ratase staţia la care cobora de obicei pe drumul de întoarcere. Zâmbi sec. Se aştepta la asta. Până la urmă nici nu era loc de mai bine, ci doar de mai rău. Trăia într-o lume frumoasă. Dincolo de orice aparenţe, avea şi frumuseţea ei... dar şi contrastele ei puternice. Trăia într-o lume bolnavă, bolnavă din cauza propriilor ei contradicţii, bolnavă ca un organism care se atacă singur.

Chiar nu l-ai văzut ieri? Era omul acel înalt cu ochii negri şi pierduţi care a trecut pe lângă tine, cel cu un fular colorat la gât... A fost tulburător. Când m-a privit, în ochii lui puteam citi doar... moartea unui vis.

Iubire, mândrie şi prejudecată

2008-11-28T19:13:00.018+02:00

”Nu te pot iubi.” , ”Nu mă poţi iubi, nu sunt persoana potrivită pentru tine.” , ”Nu mă poţi iubi, nu sunt ceea ce crezi.” , ”Nu mă poţi iubi, nu mă cunoşti.”

De ce negăm din start şi fără drept de apel lucrurile care merită o şansă mai mult decât orice altceva? De unde atâtea prejudecăţi, de unde atâta siguranţă în ceea ce spunem? Daca totuşi nu ar fi cum ne aşteptăm... dacă am da peste ceva surprinzător de frumos, neaşteptat de profund şi de împlinitor acolo unde ne-am fi aşteptat să găsim un deşert dacă ar fi fost să ne urmăm instinctul, sentimentele sau raţiunea? E chiar atât de imposibil?

Cei care au trăit cu adevărat vă vor spune că nu. Că orice lucru atât de minunat ca iubirea merită o şansă, cât de mică, pentru a înflori. Nu merită amăgită, dar merită explorată, crescută şi întreţinută ca o adevărată comoară sentimentală. De câte ori auzim: ”Poartă-te frumos cu cei care te iubesc, pentru că nu vei întâlni mulţi de-a lungul vieţii tale.” şi de câte ori uităm să o facem?

Mereu spunem: ”Nu... trebuie să fie ce vreau eu, cum vreau eu, când vine vorba de iubire. Eu am sentimente doar pentru X, nu şi pentru Y sau Z... nu pot altceva, nu vreau altceva.”

Până la ce vârsta poate continua acest mod de a privi lucrurile? Câte dezamăgiri, câtă suferinţă trebuie sa simtă un om până să înveţe să pretuiască ce i se oferă, nu să iubească dintr-un capriciu sau dintr-o auto-amăgire?

Cât trebuie să treacă până când învăţăm să ne uităm în jurul nostru şi să vedem cine ne stă alături, la bine şi la rău?

Când va veni clipa în care vom renunţa la mândrie, la prejudecăţi şi la controlul absolut asupra dorinţelor noastre? Când vom învăţa să ne lăsăm purtaţi către fericire de valurile destinului care ne scot atât de multe lucruri minunate în cale... doar ca să dăm cu piciorul în ele şi să continuăm să urmărim cu încăpăţânare oarbă doar ceea ce credem că ne dorim, doar ceea ce credem că ne poate face fericiţi?

La capătul drumului (o mică poveste)

2008-10-31T15:14:00.009+02:00

Era o dimineaţă obişnuită de februarie. Îngrijitorul cimitirului îşi facea rondul ca de obicei, obosit şi total dezinteresat de ce se întâmpla în jur. Multe pietre de mormânt erau acoperite de o zăpadă răzleaţă şi moale, un semn că iarna nu trecuse chiar atât de repede. Cimitirul era cât se poate de pustiu şi liniştit. ”Decedaţii nu sunt prea vorbăreţi azi”, se gândi ironic îngrijitorul, în timp ce păşea lent pe alea principală.

Ajunse la capătul drumului, se întoarse înapoi şi aproape că tresări. Un moş stătea îngenunchiat lângă o piatră de mormânt şi vorbea de unul singur, atât de încet încât îngrijitorul nici măcar nu îl auzise. Nu se aştepta să găsească pe cineva la ora asta aici, cel puţin nu într-o zi atât de geroasă.

”Bună dimineaţa!”, se auzi glasul lui mormăit, dar strident.

Moşul întoarse capul spre el şi privi în gol o bună bucată de timp. Avea o barbă deasă, iar pe sprâncene îi stăteau aşezate bucaţi mici de brumă. Ochii lui îl fixară în cele din urmă pe îngrijitor.

”Bună dimineaţa!”, îi răspunse la rândul său, cu un glas surprinzător de cald şi moale pentru un bătrân atât de împovărat de ani.

”Geroasă dimineaţă, nu-i aşa?”, continuă îngrijitorul pe un ton mai coborât. ”Staţi aici demult?”

”Nu demult... am venit să îi spun la mulţi ani”, spuse bătrânul şi schiţă un mic zâmbet, motivat probabil de o amintire veche.

Îngrijitorul aruncă o privire melancolică către piatra de mormânt, apoi îl privi din nou pe bătrân.

”E soţia dumneavoastră?”, îl întrebă pe acesta.

”Nu... am iubit-o fără să îmi dau seama din ziua în care ne-am cunoscut, dar nu am reuşit niciodată să fim împreună.”

”Îmi pare rău...”, spuse îngrijitorul cu un glas compatimitor, apoi spuse pe un ton mai optimist: ”Dar aţi cunoscut pe altcineva, nu? V-aţi căsătorit, aţi trăit fericit şi acum aveţi mulţi nepoţi, sunt sigur de asta!”

Ochii bătrânului priviră din nou în gol.

”Nu, nu m-am căsătorit niciodată. Nu am pe nimeni.”

Îngrijitorul îngenunchie şi el lângă piatra de mormânt. Portretul imortalizat în lăcaşul pietrei nu îi spunea nimic - era o femeie, ca oricare alta, poate un pic mai frumoasă, poate un pic mai urâtă după standardele altora. Totuşi, îşi putea da seama că pentru bătrân ea a însemnat foarte mult, dacă nu chiar totul.

”A fost singura femeie pe care aţi iubit-o?”

”Nu”, răspunse bătrânul. ”Am putut să iubesc de mai multe ori, dar pe buzele celor pe care le iubeam stagna mereu acelaşi răspuns: ”Eu nu te pot iubi.” ”

Moşul se ridică cu greutate şi aranjă câtiva trandafiri albi într-o vază pe care o lăsă lângă mormânt. Se depărtă puţin de el şi rămase nemişcat, privind la poza din lăcaşul de piatră.

”Poate că ar trebui să mergem acum”, îi sugeră îngrijitorul. ”Nu vreau să vă încalc intimitatea, dar mă tem pentru sănătatea dumneavoastră... e o dimineaţă foarte geroasă.”

”Da, aşa e”, rosti bătrânul cu un glas sfârşit. ”Mai lasaţi-mă doar o clipă, vă rog”

”Desigur”, încuviinţă îngrijitorul şi se depărtă încet către postul de pază.

La jumătatea distanţei se opri şi îşi întoarse privirea către capătul aleii principale. Bătrânul îngenunchiase lângă piatra de mormânt şi îşi ţinea braţele strânse în jurul acesteia. Buzele sale atinseră uşor piatra rece, apoi se depărtară, udate de lacrimi.

Chiar şi de la acea departare se puteau citi cuvintele de pe buzele bătrânului: ”La mulţi ani! Te iubesc şi mi-e tare dor de tine.”

O vorbă veche...

2008-10-20T16:22:00.004+03:00

”Păzeşte-mă Doamne de prieteni, că de duşmani mă păzesc singur.”, e o vorbă al cărei substrat îl regăsim în ziua de azi aproape la tot pasul.

Am observat că unii oameni pornesc cu o noţiune greşită când vine vorba de putere. A fi puternic nu implică o lipsă totală de slăbiciuni sau o invulnerabilitate la orice fel de lucru. A fi puternic nu înseamnă a sta singur împotriva întregii lumi, ca un monument al egoismului.

Totuşi, a fi acolo pentru cineva când el sau ea are nevoie de tine e un act de curaj. Da, aţi auzit bine, în primul rând curaj, apoi poate bunătate... sau, de ce nu, pentru multe persoane, doar interes.

E nevoie de curaj pentru că nu mulţi se încumetă la o astfel de faptă când în 90% din cazuri ea nu are consecinţe tocmai bune pe termen mediu şi lung. Sigur, după ce ai ajutat o persoană ea poate să îţi mulţumească în cele mai frumoase moduri, să îţi spună cât de mult te apreciază (deşi poate că sunt doar vorbe dulci) etc. Dar după... două luni să zicem? Dar atunci când, după un anumit timp, ai tu o problemă şi să zicem că ai avea nevoie atunci de ajutorul ei?

Nimic. Nu se întâmplă nimic şi ajungi să îţi dai seama că exişti în ochii acelei persoane doar atâta timp cât ai o utilitate sau te conformezi cerinţelor standard de interacţiune. Mai simplu spus, atâta timp cât nu faci decât lucruri care îi sunt pe plac sau care sunt aşteptate de la tine.

Mulţi nu înţeleg un fapt pe cât de simplu pe atât de corect. Într-o prietenie sau o relaţie de orice fel beneficiile trebuie să fie reciproce. Nu trebuie neapărat să fie echivalente, pentru că uneori simpla sinceritate şi companie oferă mai mult decât ar putea da orice alt fel de ajutor, dar ambele persoane implicate trebuie, în final, să aibă parte de măcar o consecinţă favorabilă rezultată din socializarea lor.

Chiar dacă ai o fire altruistă şi ţi-ar face deosebită plăcere să influenţezi în mod pozitiv măcar o parte din oamenii din jurul tău, merită totuşi să îţi pui următoarele întrebari:

1. E sănătos pentru tine să ajuţi pe cineva când ştii că acelei persoane nu îi pasă de tine şi chiar ţi-a dovedit acest lucru în repetate rânduri?

2. E echitabil să ajuţi o persoană care o să uite de tine ridicol de curând după ce îşi va vedea problema rezolvată?

3. De ce ai vrea să fii amabil cu cineva care te tratează ca pe o unealtă pentru a trece peste propriile dificultăţi?

4. De ce ai vrea să dai atât de mult când ştii că persoana pe care o ajuţi nu are nici cea mai mică intenţie de a îţi înţelege efortul sau de a îţi returna vreodată favoarea?

5. De ce ai vrea să te împrieteneşti cu cineva care nu apreciază lucrurile care le faci pentru ea/el?

Adevărul trist e că prietenii sunt păsări extrem de rare, iar aşa-zişii ”prieteni” îi găseşti aproape la tot pasul. Ce e mai rău e că uneori ţi se strecoară sub piele, ajung să îţi intre în suflet şi de abia atunci îţi dai seama cât de puţin însemni pentru ei faţă de cât de mult înseamnă ei pentru tine.

Ideal ar fi să nu depinzi de nimeni, nici cu, nici fără voia ta, în niciun fel, să poţi sta pe picioarele tale în orice situaţie, fără vreun sprijin, fără ajutorul sau susţinerea unei alte persoane.

Pentru că nimeni nu va fi acolo pentru tine când vei avea nevoie de cineva. Nimeni nu te va ajuta în modul în care vrei dori să fii ajutat. Nimeni, absolut nimeni, nu o să te ridice de jos atunci când te vei împiedica, nici măcar dacă observă că nu te poţi ridica singur. În cel mai bun caz vor forma un cerc în jurul tău şi vor începe să râdă. Da, chiar dacă i-ai ajutat... da, chiar dacă le-ai întins o mână şi i-ai ridicat atunci când erau la rândul lor căzuţi.

Poate că ţii la ei şi poate că din păcate sunt tot ce ai mai de preţ... dar rămâne întrebarea: ”Crezi că sunt cu adevărat prietenii tăi?”

Eşarfa roşie (încă o mică poveste)

2008-10-18T19:46:00.016+03:00

Un zgomot mecanic îi invada urechile - rula încet, metalic, cu câte un păcănit abia perceptibil din loc în loc. Ignorându-l, se ţinea de barele prăfuite ale tramvaiului şi privea dezinteresat către peisajul care aluneca cu repeziciune prin faţa sa.

Trăia într-o lume gri. Nu i se părea nimic ciudat în asta, nu simţea nicio lipsă. Din când în când visa verdele frunzelor sau galbenul roşiatic al asfinţitului, trezindu-se apoi în mijlocul nopţii cu un sentiment ciudat. Avea o senzaţie puternică de confuzie, de parcă lucrurile nu ar fi fost la locul lor, de parcă ceva era teribil de diferit... dar atâta tot. Starea de nelinişte îi trecea după câteva minute şi se putea culca la loc în patul său gri, sub lumina albă a felinarului de pe stradă.

Tramvaiul opri în staţie. Uşile se depărtară una de alta cu un susur pneumatic şi făcură loc unei adieri lipsite de temperatură. În vagon se amestecau figuri şterse, haine gri şi pălării închise la culoare, ca funinginea. Un domn mai în vârstă urcă pe scări, îşi compostă biletul de călătorie, pierzându-se apoi în nuanţele obosite ale mulţimilor cenuşii.

Zgomotul mecanic îşi reluă monotonia. ”E-o zi ca oricare alta”, se gândea el. Era obosit, dar mai avea de mers trei staţii până acasă. Pe geamul din dreapta cineva scrijelise un cuvânt sau o alăturare de litere foarte ciudată. Le silabisi încet, pentru sine: ”ro-şu”. Îi suna cunoscut, dar nu îşi amintea sensul acelor stranii inflexiuni. Poate era un cuvânt dintr-o altă limbă... da, era posibil.

Părăsi tramvaiul în dreptul unui peron izolat. Aerul mirosea a... pulmb - era greu şi rece. Închise ochii doar pentru o clipă şi oftă. Păşea ca de obicei spre casă şi se uita la cer. Nori gri, cer gri, toate la fel.

Un claxon şi zgomotul unei frâne apăsate puternic îi opriră neatenţia. Se feri din calea maşinii şi merse mai departe puţin ameţit. Se simţea rău, sau cel puţin aşa credea. Privirea i se înceţoşă treptat, apoi un sunet de înaltă frecvenţă începu să acopere zgomotele obişnuite ale oraşului.

Se întâmpla ceva ciudat cu el. Straniu. Avea halucinaţii? Ce era asta? O... ”pată de culoare”. ”Pată de culoare”? Nu era sigur dacă ştie ce vroia să însemne acea noţiune, totuşi asta îi răsări în gânduri la vederea formei ciudate care se unduia armonios prin decorul altfel gri.

Era o eşarfă, purtată de vânt. Îşi adună puterile şi alergă printre maşinile oprite la semaforul de lângă trotuar. Se uită în dreapta şi în stânga. Luminile albe ale semaforului tocmai licăreau ameninţător. Zări din nou eşarfa, de data asta plutind mult mai aproape de el, şi se avântă cu un ultim efort către ea.

Simţi o durere acută şi îşi pierdu pe loc reperele. Auzi un ţipăt şi un clinchet metalic rapid. Şoferul maşinii care îl lovise descuiase portbagajul şi căuta ceva printre nişte cutii de carton albicios... probabil o trusă de prim ajutor.

Femeia care ţipase în momentul impactului stătea în continuare pe trotuar. O vedea clar din locul în care era întins fără a mai putea să se mişte. Eşarfa roşie îi flutura în mâini şi o expresie de disperare îi cuprindea chipul. De ce plângea pentru el? Era doar un străin.

Ciudat. Buzele ei aveau aceeaşi... ”culoare”... da, ”culoare” ca eşarfa. Aceeaşi ”culoare” impregnată în hainele sale şi stropită pe asfalt. Cu un ultim gând încercă să îşi reamintească mai mult... ”ro-şu”... ”ro-şu”.

Fântâna albastră (o mică poveste)

2008-10-11T19:39:00.024+03:00

Roşu şi albastru sub două robinete... le răsuci încet până când fu mulţumit de rezultat. Apa începu să curgă pe spatele său de undeva de sus. Închise ochii. Era obosit, dar apa caldă îi relaxa muşchii şi îi deconecta sufletul. Zâmbi scurt la capriciul unui gând. Poate că e vremea să meargă din nou acolo, măcar pentru o clipă. Îşi dorea să privească în apele clare care numai lui îi spuneau atât de multe lucruri.

Deschise ochii. Se afla intr-un loc aproape pustiu, plin de pietre albe aşezate fără tipar în jurul său. Păşi pe ele încercând să îşi menţină echilibrul, dar se udă puţin pe talpa piciorului. Abia acum observă că puţin sub nivelul pietrelor licărea prezenţa apei, atât de calmă şi relaxantă. Ridică privirea în sus. Pe cer se jucau nori închişi, de furtună, dar ceva îi spunea că nu va ploua foarte curând, cel puţin nu cât el este aici. O briză calmă îi atinse veşmântul de mătase albă. Cât de liniştit părea totul... dar nu putea sta pe loc foarte mult. În dreapta lui se desluşea o mică fântână albastră, în mijlocul pustietăţii pline de pietre albe şi nori. Păşi către ea. Nu îi luă mult să ajungă la destinaţie, apoi să privească în apa cristalină care tremura undeva foarte aproape de suprafaţă. Îşi văzu propriul chip reflectat şi închise ochii din nou.

Părul lui, părul ei, buzele lui, buzele ei, umerii lui, umerii ei. Văzu o stea albastră plutind în nemărginirea spaţiului, apoi două, apoi atât de multe încât nici nu mai putu să le numere. Întuneric. Un vânt uscat şi cald... fruze de palmier şi fire de păr negru. O umbră şi un văl de mătase verde în nisip. Din nou întuneric. Un copac bătrân în plină toamnă. Frunze căzând în lumina asfinţitului. Păsări zburând în depărtare. O pană trecând uşor pe lângă el în bătaia vântului. Întuneric. Zgomot de maşini în depărtare, claxoane. O şoaptă în urechile unui bărbat îmbrăcat în costum. Fum negru şi zăpadă, apoi nimic. Un acoperiş obişnuit la fel ca multe altele, un geam uşor aburit şi crăpat. El stând sub apa caldă a duşului. Deschise ochii. Ajunsese înapoi.

Răsuci robinetele în sens contrar şi opri apa. Luă un prosop şi începu să îşi usuce părul. Ce gând stupid, ce călătorie inutilă. Toate firele realităţii şi toate născocirile minţii sunt sortite să se scurgă în ţevile de evacuare, ca apa de pe trupul său.

Dar totuşi fântâna era acolo pentru cei care o căutau, pentru cei care vroiau să îşi descopere propria unicitate. În apele ei cristaline puteai vedea infinitele variabile ale tuturor unicităţilor din lume: unicitatea sa, unicitatea ei, unicitatea tuturor oamenilor, ca o ţesătură de miliarde peste miliarde peste miliarde de clipe, factori, şanse, conjuncturi, turnuri. Toate duceau, printr-o călătorie cu adevărat universală şi uimitoare, către unicitatea unei fiinţe umane, reală şi magică în acelaşi timp.

Zâmbi din nou, sec şi ironic. Dintre toate unicităţile care le văzuse, locul cel mai special, cel care vroia să îl viziteze întotdeuna... era unicitatea ei. Şi totuşi... ce era ea pentru alţii? Decât un trup, poate un suflet, un om între mii de oameni aparent similari, trăind într-o lume mult prea superficială. Nu putea să se ducă pur şi simplu să îi spună: ”Bună, m-am îndrăgostit de tine dinainte de a te cunoaşte, chiar de când ţi-am descoperit unicitatea în apele fântânii albastre.” Nu l-ar fi înţeles, l-ar fi socotit nebun. Era şi normal.

În ziua de azi oamenii preferă să creadă în propriile lor iluzii, sau în iluziile altora, în locul adevărului care uneori îi poate speria atât de mult. Oftă şi îi păru rău. Nu pentru lumea care era aşa cum era, pentru că se obişnuise de mult timp cu mersul lucrurilor, nici măcar pentru milioanele de unicităţi care nu îşi cunoşteau adevăratul potenţial. Oftă pentru că nu putea fi alături de ea, pentru că nu putea să îi spună nimic, pentru că între ei stătea totul.

Îşi legă un prosop la brâu şi ieşi din baie. Era timpul să revină la rutină şi la realitate. Rămânea până la urmă, în ciuda oricărei diferenţe, oricât de pronunţate, un om în lumea oamenilor. Şi el avea gânduri specific umane şi accepta realitatea pe care toţi semenii săi o percepeau până la sfărşitul existenţei.

Ajunse în hol şi luă un pieptene. Începu să îşi aranjeze părul în faţa unei oglinzi mari şi prăfuite. Soneria tresări de câteva ori cu tonuri line dar clare. Poştaşul? Cineva care făcea un sondaj de opinie? Nu se gândi prea mult şi se duse să deschidă uşa. ”Ştiţi, nu cred că doresc să...” Vorbele îi îngheţară pe limbă. ”...particip la un sondaj de opinie tocmai acum.”, ar fi vrut să spună iniţial, dar reuşi doar să scape pieptenele din mână şi să rămână cu adevărat surprins.

Privită de undeva de sus, zona din jurul uşii apartamentului său părea să fie scena unui lucru cu totul şi cu totul special. Două unicităţi se apropiau una de alta din ce în ce mai mult, până când, de la acea distanţă mare deasupra solului, păreau să se fi unit, să fi devenit o singură unicitate radiantă şi perfectă... o unicitate reunită în mijlocul unei lumi dezbinate şi fără culoare. Părul lui, părul ei, buzele lui, buzele ei, umerii lui, umerii ei.

Apelare rapidă

2008-10-08T21:12:00.008+03:00

Ridici telefonul şi te uiţi la ecran. Nimic nou... 0 mesaje, 0 apeluri ratate... la fel ca ieri. Ai vrea să vorbeşti cu cineva, dar nu eşti sigur pe cine să suni, sau dacă merită să deranjezi pe cineva din agenda ta electronică. Te uiti totuşi peste numerele stocate acolo. Găseşti un număr vechi, pe care nici nu mai ştiai că il ai în agenda şi care îţi stârneşte multe amintiri neplăcute. Îl ştergi. Mergi mai departe (cu sens dublu). Apeşi pe tasta de navigare în jos până ajungi la capătul listei... asta a fost tot.

Mai parcurgi lista o dată, sperând să fi sărit peste un număr sau peste un nume. Speri să dai peste ceva care ţi-a scăpat printre degete şi să exclami cu fericire: "Da, în spatele acestui număr se ascunde o persoană care ar fi bucuroasă să îmi audă glasul!", dar... nu găseşti nimic.

E ciudat şi... în acelaşi timp îngrijorător. Ar fi persoane în acea listă cu care ai vrea să vorbeşti, dar poate nu poţi, poate ceva îţi stă în cale. Pentru că ştii că lor nu le-ar face plăcere să vorbească cu tine, pentru că ştii că acea persoană are deja n prieteni şi probabil că deja e satulă de discuţii, pentru că ştii că eşti pur şi simplu... nedorit, o a 5-a roată la căruţă.

Intri pe mess. Acelaşi lucru, aceleaşi trăiri, aceleaşi sentimente. Lumea nu mai are timp în general, nu mai are timp de tine în particular, se schimbă, evoluează, uită, tace. Vrei să îi scrii cuiva câteva rânduri, dar te răzgândeşti. Oftezi. Te întrebi cum ai ajuns în situaţia asta, dar îţi dai seama că nici nu merită să îţi răspunzi.

Cine ar vrea să vorbească cu sau să fie în compania unui om mereu pus pe gânduri, supărat, suferind, trist? Şi totuşi... cum poate acel om să nu mai fie pus pe gânduri, supărat, suferind, trist dacă singura persoană cu care poate vorbi liber şi în deplină încredere e tocmai... el însuşi. Privindu-te prea mult în oglindă ajungi să urăşti imaginea care se reflectă înapoi, te plictiseşti de tine, ţi-e dor de altcineva, doare imposibilitatea apropierii de anumite persoane, doare nepăsarea altora, doare depărtarea, doare apropierea.

Şi o vei lua de la capăt. Pentru câte zile, pentru câte luni, pentru câţi ani?

Solo

2008-09-20T19:57:00.007+03:00

SÓLO, (I) s.n. invar., (II) s.m. invar. I. S.n. invar. 1. Compoziţie muzicală (sau parte a ei) concepută pentru un singur instrument sau pentru o singură voce.(Adjectival) Care se execută fără acompaniament. 2. Dans (sau parte dintr-un dans) executat de o singură persoană. II. S.m. invar. Solist. – Din it. solo.

Nu e foarte plăcut, dar nici foarte greu, să faci un solo ocazional, pentru că de cele mai multe ori el se rezumă la definiţia a 2-a de mai sus: dans (sau parte dintr-un dans) executat de o singură persoană. Nici dacă ar fi vorba de o compoziţie muzicală (sau o parte a ei) nu cred că muzician antrenat ar întâmpina vreo dificultate în execuţia ei. Dar dacă eşti obligat să prelungeşti acest ”solo” până la sfârşitul vieţii tale? Şi dacă sensul lui trece dincolo de ceea ce îţi poate oferi Dicţionarul Explicativ al Limbii Române?

Nu demult am vazut la televizor rezultatele unui sondaj făcut în rândul românilor de vârstă mijlocie. Se pare că teama cea mai mare a lor este, cel puţin statistic vorbind, citez, ”singurătatea”.

Cum poţi defini singurătatea? Pentru unii înseamnă doar... lipsa unei relaţii (amoroase, evident) sau eşecul personal legat de întrunirea unui anumit număr de ”prieteni”. Poate să însemne uneori şi lipsa unei anumite persoane, cauzată poate de pierderea ei, sau de alte circumstanţe mai puţin fericire.

De cele mai multe ori cam aici se limitează lucrurile, la partea fizică, locativă: ”Nu am pe cineva lângă mine când mă trezesc dimineaţa, de aceea sunt/ mă simt singur”. Dar de ce să ne oprim aici când singurătatea poate să capete o cu totul altă adâncime, cu mult, mult mai profundă.

Dacă te-ai simţi ca şi cum ai fi ultimul din ”specia” ta (”the last of your kind” sună parcă mai bine)? Dăcă te-ai trezi în fiecare dimineaţă într-o lume pe care deşi o înţelegi, nu o poţi accepta vreodată din cauza fundamentelor care îi stau la bază şi pe care le consideri... greşite, absurde, fară sens, uneori chiar ridicole?

Îţi poţi da seama şi singur, nefiind nevoie să ţi se atragă atenţia asupra acestui fapt, că eşti şi poate vei fi întotdeauna, din anumite puncte de vedere, un inadaptat al realităţii în care trăim. Dar asta nu ar fi atât de rău dacă... ai avea un suflet, măcar o persoană care să te înteleagă, să te accepte aşa cum eşti, să te asculte, să te sprijine, să ţină la tine, nu peste măsură de mult, nu să te copleşească cu asta, dar să îţi ofere toate aceste lucruri în măsura în care poate, pentru a îţi arâta că îi pasă. Ah... şi preferabil să nu fie la n km distanţă de tine, unde n este un numar mai mare de 100 şi mai mic totuşi (sper să nu fie nimeni pe Marte care să mă înţeleagă) decât jumătate din circumferinţa Pământului, să îi poţi vedea zâmbetul, să îi poţi auzi vocea.

Singurătatea te lasă sec, fără speranţă şi îţi aruncă toate visele la gunoi, chiar dacă încă nu îţi dai seama de asta, chiar dacă nu crezi că poate fi vreodată chiar atât de rău. Nu ştiu dacă cineva crede cu adevărat că poate fi fericit trăind de unul singur toată viaţa (şi prin a trăi de unul singur nu mă refer la sihăstrie), dar dacă totuşi există astfel de persoane, ţin să le felicit pentru performanţa reuşită.

Aţi spune că lucrurile în final se aranjează, dar din perspectiva pe care am încercat să v-o prezint mă tem că situaţia nu stă chiar atât de bine... am văzut şi oameni singuri căsătoriţi, oameni singuri cu copii, oameni singuri care dau petreceri în fiecare seară de nu mai e loc la ei în casă. Pentru că singurătatea nu pleacă cu primele vorbe în vânt, la primele zâmbete joviale de fericire artificială sau odată cu sosirea unor persoane vesele în preajma ta.

Singurătatea e o boală a omenirii, o boală serioasă, care face multe victime şi pentru care nu există tratament. Tot ce poţi face e să speri că într-o zi vei scăpa de toate barierele şi de toată superficialitatea specifică zilei de azi, regăsind o persoană sinceră, plăcută, bună cu care te poţi înţelege la un nivel profund şi care nu va fi aruncată de soartă la cine ştie ce distanţă astronomică de tine.

Sau poate mă însel şi astfel de persoane există doar în basme şi poveşti de adormit copiii?

Teoria universurilor paralele (extinsă într-un mod bizar)

2008-09-03T11:32:00.005+03:00

Cred că de ceva vreme încoace atât filozofi cât şi fizicieni au cochetat cu noţiunea de universuri paralele şi au încercat să elaboreze fel de fel de teorii şi ipoteze pe seama ei. Ce este un univers paralel? Este o lume a cărei variaţie (o mărime delta, să îi spunem) faţă de realitatea noastră, considerată un punct de reper, poate lua valori infinit de mici sau infinit de mari.

Ce ar vrea să însemne asta mai precis... Conform minunatei teorii amintite mai sus, există un univers în care, de exemplu, îţi plac pantalonii scurţi mai mult decât cei lungi, sau în care ieri ai paşit prima oară cu piciorul drept, nu cu stângul, când ai ieşit dimineaţa din casă. Cam asta ar fi un exemplu de univers paralel a cărui variaţie delta este minimă.

Un exemplu de univers paralel a cărui variaţie delta să fie maximă ar fi... să zicem universul în care Dumnezeu s-ar fi razgândit, ”Big Bang”-ul nu ar fi avut loc, iar ideea de spaţiu-timp, bine surprinsă de Einstein, ar fi rămas poate doar un mic embrion. Nu putem spune că universul nu s-ar fi născut, deoarece naşterea, un eveniment exclusiv temporal, nu şi-ar fi găsit locul în acea realitate în care însăşi noţiunea de timp nu s-ar fi conturat.

Orice lucru la care te poţi gândi, orice altă cale luată diferit în infinitatea răscrucilor va duce la existenţa unui alt univers, un univers ”paralel”.Cred că v-am plictisit destul... acum să ajungem la ce vroiam să spun de la bun început.

De ce este teoria universurilor paralele un mic sâmbure romantic? E simplu... pentru că implică existenţa unui univers paralel în care eşti fericit împreună cu persoana pe care o iubeşti şi cu care în acest univers poate că nu ţi-e sortit să fii vreodată. Dacă ai iubit mai multe persoane de-a lungul vieţii, sau dacă încă mai ai sentimente puternice pentru ele, poţi sta liniştit: există universuri paralele în care eşti fericit cu fiecare din ele în parte.

Poate chiar asta ţi se strecoară în vise, imagini din acele locuri, din alte lumi, în care poţi fi fericit, în care inima nu e o povară imensă ci un incredibil dar, un loc în care eşti totul pentru acea persoană iubită, un loc în care ea înseamnă totul pentru tine... - dar această parte se poate regăsi mult prea chinuitor sau ironic şi în acest univers.

Şi poţi da totul pentru nimic... şi te poţi întreba de ce o faci, de ce nu te eliberează destinul... şi poţi închide ochii, văzând imagini din acel univers paralel, o instanţă mai fericită a ta, un sine care a reuşit să o întregească, să o completeze pe fiinţa sa iubită, pe fiinţa ta iubită.

Dar tot ce ai e acum, în această realitate, şi e inutil gândul care îl transmiţi mereu către acele imagini, către acea instanţă a ta: ”Fii fericit, apreciază tot ceea ce ai, miracolul care ţi s-a dăruit, trăieşte cu ea şi pentru ea, amintindu-ţi mereu de sinele tău dintr-un alt univers paralel, cel care nu a reuşit nici măcar să însemne ceva în ochii ei.”

Agonie, ”dulce” agonie

2008-08-30T22:47:00.006+03:00

Sunt mulţi oameni care cunosc noţiunea de ”agonie”, dar puţini care o înţeleg cu adevărat. Sunt şi mult mai puţini cei care se confuntă cu ea destul de des în viaţa lor de zi cu zi. În aparenţă asta ar fi un lucru bun, dar într-o lume plină de fericire artificială e greu de spus ce mai poate fi numit în ziua de azi ”un lucru bun”. E nevoie să cunoşti ce e durerea pentru a putea aprecia cu adevărat tot ce ai şi eventuala fericire care va urma să te viziteze (poate doar pentru o ceaşcă de ceai, poate pentru toată viaţa) cândva, în viitor. Totuşi, extremele nu au făcut niciodată vreun bine cuiva, iar agonia este, fără doar şi poate, un punct terminus al mai multor sentimente şi trăiri.

Agonia e acea senzaţie care reuneşte culmile unui om. Te simţi în acelaşi timp teribil de trist şi dezamagit, de parcă întreaga ta fiinţă ar ofta şi ar plânge cu o forţă colosală, şi totuşi la fel de furios, de încărcat cu mânie şi sfidare (sau uneori şi de scârbă) faţă de tot ce îţi cauzează această stare. Ai da orice să pleci din acel moment, să fii altundeva, altcândva, altcineva, ca viaţa ta să nu mai fie aşa cum e, ca să ai parte din nou lucrurile pe care le-ai pierdut etc.

E greu să calmezi o astfel de stare, la fel de greu cum e să opreşti un uragan sau să astupi un vulcan care erupe. De obicei ai nevoie de o forţă de magnitudine comparabilă. Ironic este faptul că dacă ai fi avut parte de o astfel de forţă probabil că nu ai fi ajuns de la bun început în sitaţia în care eşti.

Lucrurile mici nu pot ţine un stăvilar în calea măreţiei şi forţei durerii supreme... e nevoie de ceva mare, e nevoie de un miracol, de un caracter dur, puternic sau, în cele din urmă, de o supapă. Nimeni nu poate rezista la infinit, orice om are un punct în care cedează, orice om are lucruri fără de care nu poate trăi, nu poate zâmbi, nu poate fi fericit, nu poate exista.

Agonia e răspunsul unei fiinţe umane la o lume paradoxală, lipsită de posibilitatea de a îi asigura vreodată elementele esenţiale împlinirii personale. Agonia este o stare normală (într-un mod foarte denaturat, e adevărat, dar trăim într-o lume la fel de denaturată), un periheliu emotiv, o prăpastie a tristeţii şi un vârf al furiei în acelaşi timp.

Agonia există pentru că există suflete care o întreţin. Există suflete care nu au şanse la fericire oricât s-ar zbate, orice ar face. Există suflete care în mod constant sunt confruntate cu inexistenţa lucrurilor esenţiale pentru supravieţuirea lor. Da, agonia este un drum încet şi sinuos către moarte... fie ea fizică sau emoţională.

Ar fi frumos ca fiecare om care trece prin aşa ceva să aibă parte de un sprijin, să beneficieze de un miracol, cât de mic... pentru că oricine are dreptul la fericire, la un zâmbet, la o şansă. Aminteşte-ţi că nimeni nu e invulnerabil şi ajută când poţi, pe cine poţi, necondiţionat şi dedicat.

Poţi face multe cu un zâmbet, cu o intenţie bună, prin simplul fapt că îţi pasă, că te străduieşti, că speri, că ajuţi. Unii oameni nu au nimic, au pierdut totul, sau nu au avut nimic de la bun început... stând pe muchia dezumanizării şi suferinţei poţi mereu să aluneci într-o prăpastie, oricât de puternic ai fi, din simplul fapt că nu ai puncte de sprijin, nu are cine sau ce să te susţină.

Nu ştiu câte persoane dintre cele care citesc aceste rânduri (sau dacă există oare cineva care le citeste) se pot regăsi în tot ce am încercat să expun până acum. Agonia nu mi-e străină, m-am confruntat şi încă mă confrunt de multe ori cu ea, fără să am vreun ajutor, fără speranţa de a fi înţeles vreodată, fără ca nimeni să cunoască tot ceea ce simt şi prin ceea ce trec... ba chiar mai rău de atât.

Poate într-un fel e mai bine, poate că e cât se poate de rău, nu sunt în măsură să apreciez finalitatea lucrurilor, dar totuşi te întreb... dacă ai realiza că un om se zbate în agonie, n-ai vrea măcar să încerci să îi întinzi o mână de ajutor? Eu ştiu că aş încerca, atât cât pot, chiar şi în situaţii de o gravitate mult mai mică. Tu nu?

Câteva dintre principiile vieţii

2008-08-24T12:46:00.010+03:00

Cred că toţi avem momente în care putem spune că viaţa noastră evoluează, uneori circular, pe baza unor legi sau principii nescrise care fac referire la noi şi la lumea care ne înconjoară. În următoarele rânduri voi enumera câteva astfel de principii care se aplică (şi da, am nenumărate ”dovezi experimentale”) în special în cazul meu, dar sunt sigur că şi în cazul multor altor persoane.

1. Principiul localităţii nesincronizate. Cam la ce ar vrea să se refere acest principiu? E simplu: cred că aţi observat că ori de câte ori lucrurile nu merg atât de bine în viaţa voastră şi aveţi nevoie de mai mult sau mai puţin ajutor, numărul de persoane din jurul vostru scade dramatic. Această scadere poate fi atribuită mai multor cauze: a) (Cauza majoritară) Cei pe care îi considerai ”prieteni” în adevăratul sens al cuvântului au fost destul de amabili să îţi arate greşeala grosolană pe care ai putut să o comiţi judecând astfel şi s-au făcut nevăzuţi. b) Cei care (după procesul de eliminare precedent) au rămas în categoria ”prietenilor adevăraţi” vor fi purtaţi de către soartă (cu sau fără voinţa lor) cât mai departe (fizic sau metaforic) de tine.

2. Principiul amplitudinii afective răsturnate. Persoanele care vor fi cele mai speciale pentru tine, vor însemna cel mai mult pentru tine, cele de care te vei ataşa cel mai mult, cele pentru care ai dat, dai şi ai da oricând tot ce îţi stă în putinţă, te vor dezamăgi cel mai mult, vor avea o parere mizerabilă despre tine, te vor întrista, răni şi ignora selectiv, pentru a îţi arâta ce persoană deosebit de ”specială” eşti în ochii lor.

3. Principiul interpretării selective. Ori de câte ori vei spune ceva sau vei face un lucru, cel puţin persoana pentru care vrei ca acea vorbă sau faptă să însemne ceva anume (un mesaj cu un înteles aparte) va interpreta respectiva idee cu totul şi cu totul diferit faţă de aşteptările tale.

4. Principiul invers-proporţionalităţii apreciative. Un om care apreciază cu adevărat un lucru nu va avea parte de el niciodată, în schimb un om care nu dă nici doi bani pe acel lucru îl va primi integral şi necondiţionat.

5. Principiul retroînsemnătăţii. Cu cât vei face mai multe lucruri pentru cineva, cu cât îi vei da din ce în ce mai mult, fără ca neapărat să îi ceri ceva în schimb, acea persoană te va aprecia din ce în ce mai puţin şi va considera tot ceea ce faci pentru ea ca fiind firesc şi de la sine înţeles.

6. Principiul falsei identităţi. Când cineva îţi va spune: ”Ştiu ce vrei să spui!” sau ”Ştiu cum te/ce simţi!”, urmat, eventual, de un ”Şi eu trec/ am trecut prin aşa ceva” poţi fi sigur în 95% din cazuri că vorbeşte din pură ignoranţă, exagerată mândrie şi dramatism. Până şi cele mai simple sau naturale noţiuni sunt privite într-un mod fundamental diferit de fiecare individ în parte. Când vine vorba de sentimente lucrurile mult mai personale şi unice. De asta când cineva îţi spune ”Te iubesc/ urăsc/ admir/ respect” sau un alt lucru care face referire la sentimente umane, NU trebuie să treci aceste afirmaţii prin filtrul propriu de gândire. Ceea ce simţi tu când iubeşti, de exemplu, nu numai că poate fi, ci şi este FUNDAMENTAL diferit de ceea ce simte oricine altcineva când spune acelaşi lucru.

7. Principiul minimului. Când în vecinătatea ta sau a stării tale sufleteşti va exista un punct de minim, realitatea va evolua automat către acel punct, respectând principiul implicit al minimizării mărimilor (care au asupra ta efecte) pozitive.

Acestea au fost câteva principii personale care mi-au venit în minte azi... sunt sigur că şi voi aţi putea enumera multe altele, diferite, mai pragamatice, mai fericite, mai nonconformiste sau mai exuberante. Totul depinde de cum, unde şi mai ales în compania căror persoane trăiţi.

Pierderi, eşecuri...

2008-08-12T22:55:00.010+03:00

Pierderile şi eşecurile fac parte din viaţa fiecăruia... mai mult sau mai puţin. Limita la care acestea sunt percepute variază, de asemenea, de la individ la individ. Dacă cineva ar putea să zică ca e o mare pierdere faptul că şi-a rupt unghia de la degetul mic, altcineva ar putea spune acelaşi lucru atunci când munca de o viaţă îi este luată pe sus de inundaţii.

Ca totul să fie mult mai frumos, nimeni nu a scris undeva, prin legile universului, o limita maximă a eşecurilor sau a pierderilor pe cap de locuitor. Astfel eşecurile şi pierderile se pot acumula, sau pot veni gramadă peste tine atunci când te aştepti mai puţin sau atunci când de abia încercai cu greu să treci peste maldărul de eşecuri deja trecute în palmares.

Cum tratezi eşecurile? În clasicul stil al Windows-ului, ai o fereastră cu două opţiuni: retry şi cancel. Când e mai bine să renunţi, când e mai bine să perseverezi sau să încerci din nou? Cum îţi dai seama? Aş zice... trăind... lovindu-te de probleme, dând cu capul de situaţii, împiedicându-te în reacţii. Uneori nici nu poţi persevera pentru că fereastra îţi reapare la infinit, iar până la urmă vei da, cu mai multă sau mai puţină convingere, un click pe cancel.

Sunt multe lucruri grele în viaţă, dar din câte îmi pot da seama şi am trăit până acum, experienţa personală mă determină să vă zic că cel mai greu lucru de care vă veţi izbi în mai mult sau mai puţin tumultoasa voastră existenţă va fi necesitatea de a renunţa la ceva sau de a accepta pierderea unui anumit lucru.

Nu, nu mă refer la actele din portofel, sau la faptul că nu poţi intra pe uşa din spate pentru că e închis... nu... uneori trebuie să renunţi şi la cele mai importante lucuri pe care le ai sau pe care ţi le doreşti, în momentul respectiv, sau de la viaţă în general. Da, uneori eşti nevoit să renunţi şi la lucrurile care îţi dau fericire, care îţi dau un scop în viaţă şi care îţi dau puterea de a păşi cu dreptul în ziua de mâine.

Ca şi cum nu ar fi de ajuns, peste aceste frustrări, vise aruncate la gunoi şi poveşti triste, se mai aşterne şi şansa naturală de a pierde un lucru pe care deja îl ai. Cum fragilitatea e o caracteristica intrinsecă a tuturor lucrurilor existente în acest univers (de la gaură neagră la atom de hidrogen), nici lucrurile sau situaţiile şi conjuncturile în care te afli nu sunt bătute în cuie. Lucrurile mereu evoluează, câteodată spre bine, câtreodată spre rău, ajungând să se deterioreze atât de mult încât încetează să mai existe.

Cum poţi ajuta un om căruia tocmai i-a murit soţia? Da, soţia pe care o iubea şi cu care vroia să facă copii, trăind fericit până la adânci bătrâneţi. (Da, mai sunt şi oameni care nu visează la amante sau care consideră casnicia un hibrid între ”acord social” şi ”joc de noroc”.) Cum îl poţi convinge pe acel om, care a pierdut tot ce a avut şi tot ce a visat, că ziua de mâine merită trăită, că e timpul pentru un nou început?

Şi dacă, să zicem, tu ai fi acel om, sau un alt om pus într-o situaţie similară... ai mai fi în stare să continui? Crezi că cineva ar veni să te ajute cănd ai avea nevoie cel mai mult de ajutor? Dacă nu ar veni nimeni? Dacă nimănui nu i-ar păsa, cum ar fi atunci?

Un om care a pierdut tot ce avea, speranţa de a avea tot ce şi-ar fi dorit de la viaţă, rămas singur... cu adevărat singur, chiar şi în mijlocul tuturor persoanelor pe care le cunoaşte.

Cine îi poate da lui puterea să treacă peste alte pierderi, peste alte eşecuri, când deja a pierdut totul?

Vă doresc o viaţă cât mai frumoasă şi mai fericită, dar pentru orice eventualitate vă rog să vă gândiţi la un plan de urgenţă în caz că sunteţi nevoiţi să renunţaţi la o mare parte din ce aveţi şi/sau ce vă doriţi să aveţi. Nimic nu vă poate pregăti pentru o zduncinare a personalităţii, a modului de gândire şi a vieţii, dar dacă faceţi un dig, cât de mic, poate valurile nu vor fi suficient de puternice să îl doboare.

Şi dacă totul se dărâmă, trebuie reconstruit... din nou... şi din nou... şi din nou... şi din nou... până când nu mai puteţi.

Da, faţă de pierderi şi eşecuri, noile începuturi au de obicei o limită pe cap de locuitor, mai mare sau mai mică... aşa că folosiţi-le cu înţelepciune.

Despre putere şi control

2008-07-24T17:11:00.009+03:00

Mulţi vorbesc cu mândrie despre puterea şi libertatea pe care o posedă pentru a îşi determina propriul destin, de a lua propriile decizii într-un mod independent, lipsit de influenţe externe. Am întâlnit o gamă variată de oameni, denumiţi de către marele alsamblu socio-relaţional ”siguri pe sine”, care aveau o puternică încredere în propriile forţe şi în propria capacitate de a îşi ghida ”destinul”.

Mulţi dintre acei oameni erau, de ce să nu recunoaştem, într-o oarecare măsură egoişti, nu neapărat din cauza unui complex de auto-venerare, ci pentru că simţeau nevoia să limiteze influenţele externe care le pot afecta judecata şi capacitatea de a lua decizii corecte în ceea ce priveşte evoluţia personală în diverse arii.

Am întâlnit şi ceea ce americanii numesc ”control freaks”, persoane care îşi impun o evoluţie a vieţii bine determinată şi stabilă, urmărind o anumită referinţă, cu principii şi conjucturi controlate până la cel mai mic detaliu. Nu cred că mai este nevoie să spun că acele persoane nu se simt tocmai în largul lor atunci când viaţa le aduce în cale lucruri neaşteptate... mai mult decât atât, ele pot reacţiona destul de surprinzător dacă se găsesc puse în astfel de situaţii, uneori mai surprinzător decât eventimentul cauză în sine.

Prea mult control duce la obsesie, la manie, prea puţin control... te lasă purtat de împrejurări, şi cum rareori se întâmplă ca lucrurile bune să apară de la sine, uneori trebuie să sufli în monedă, altfel lucrurile nu pot lua o altă turnură (dar iarăşi, nimeni nu îţi garantează că va fi una (mai) bună).

Influenţa propriei personalităţi asupra modului de gândire este în mod sigur una majoră, dar de una singură personalitatea nu poate ghida o fiinţă umană, un organism atât de complex. Mai avem şi raţiune, mai avem instinct, mai avem şi sentimente (cel puţin unii din noi). Ca mai peste tot, şi în acest caz excesele daunează grav sănătăţii.

Dar să revenim la putere şi control... poate un om să deţină puterea de a îşi controla într-un mod independent propriul destin? Suntem cu adevărat făuritorii nemijlociţi ai viitorului?

Ce se asunde în spatele gândurilor tale? Influenţe, perspective, neuroni, programare genetică... În ce măsură suntem roboţii naturii? În ce măsură ne lăsăm conduşi de instincte, de predispoziţii genetice, de mediul în care trăim, de cei cu care interacţionăm, de lucrurile care ne înconjoară?

Nu sunt în măsură să răspund la aceste întrebări pentru tine. Singurul care o poate face eşti chiar tu... şi aş fi curios să ştiu dacă te mai simţi atât de sigur pe sine, atât de puternic, după ce ai privit în ochi abisul infinitelor variabile.

Mi-a venit în minte un citat din Mahabharata: ”Virtutea bazată pe ignoraţă e putredă”. Cum se aplică el la tot ce am spus până acum... vă las pe voi să hotărâţi.

E chiar ironic şi uneori nu îmi pot reţine un zâmbet când îi văd... păpuşi... păpuşi care sunt convinse că îşi trag propriile sfori.

Poate că ar putea... poate că ar putea măcar să le taie, dar nu prin ceea ce numesc ei ”putere”, dar nu prin ceea ce numesc ei ”control”.

Nopţi ”de vis”...

2008-07-07T01:57:00.007+03:00

Nu ştiu dacă aţi trecut vreodată prin aşa ceva, dar de multe ori mi se întâmplă să nu pot adormi în anumite momente... mă refer la orele normale de somn, evident. Acum de exemplu e ora trei noaptea şi deşi pot spune ca îmi este destul de somn, simt că lipseşte acel ceva care-mi face mintea să treacă într-un nivel inferior de conştienţă.

Uneori mă ţin treaz anumite gânduri, sau mai bine spus un fir de gânduri ce se întinde la nesfărşit... dar acum nu este cazul.

Sunt clipe, din ce în ce mai dese mi se pare, în care se adună mult prea multe lucruri pentru a mai putea fi suportate în mod normal, sănătos şi lăuntric de către orice fiinţă umană. Te apasă din ce în ce mai multe evenimente, din ce în ce mai multe sentimente, din ce în ce mai multe dezamăgiri, din ce în ce mai multe lucruri care sunt pur şi simplu incredibil de adevărate pe cât sunt de nedrepte, idioate, fără vreun sens sau vreo logică.

Toate îţi lasă un gust amar în gură, un gol în piept şi o răceală în inimă. În mod ironic poate fi zis că de aceea mâncarea nu mai are gust, momentele în care oftezi sunt din ce în ce mai dese, iar uneori te trezeşti având frisoane când afară e sezon de caniculă.

Mai rămâi cu un sentiment că tot ce ai trăit până acum a fost în zadar. Toata viaţa ta, privită prin perspectiva lucrurilor pe care ţi le doreşti de la ea, e complet inutilă. Rămâne şi spaima că aşa va fi întotdeauna, că nimic nu se va schimba, iar lumea nu-ţi oferă niciun indiciu care ar putea reprima acest gând, ci din contră...

Astfel nu poţi dormi... întrebându-te ce ai greşit, de ce au ajuns lucrurile să fie atât de grave, de ce ai ajuns să devii omul lipsit de speranţă şi otrăvit de lume care ai ajuns să fii - deliciul oricărui psiholog în căutare de pacienţi pentru o spălare de creier cu tehnici de optimism nejustificat şi fericire artificială.

Nu te lasă să dormi cei o mie de ”de ce?”... şi îţi dai seama că motivul pentru care nu îţi vine somnul e unul poate mai simplu decât ai crede. Lucrurile au devenit atât de gri încât probabil că mintea ta crede că deja visezi, că eşti deja prins într-un coşmar... şi tot ce aşteaptă e un semnal de a se trezi, de a se trezi la o viaţă mai bună, la o lume care măcar îi oferă o şansă la fericire. Dar semnalul nu vine niciodată, iar coşmarul nu se mai termină...

Aşa e viaţa, aşa e realitatea crudă. Trăim cu toţii în Nobodyfuckincaresville, iar cei care nu se încadrează în standardele regiunii sunt mereu marginalizaţi. Timpul e preţios, pentru că timpul înseamnă bani - bani care învârt lumea şi motivează totul. Până când rămâi singur cu banii, înconjurat de falsitate, împovărat de bătrâneţe... şi îţi dai seama că totul a fost doar un joc mârşav de fum şi oglinzi. Şi atunci e prea târziu.

Nu am cerut asta... nu am cerut o astfel de lume, o astfel de viaţă, o astfel de durere, astfel de caractere la fiecare pas, astfel de indiferenţă şi ignoranţă. Nu îmi stă în instinct să mă plâng şi să jelesc ca o babă atunci când lucrurile care vreau să le obţin sau să le schimb în bine stau în puterea mea, dar când încerci din răsputeri în repetate rânduri să obţii ceva, cât de mic, iar viaţa îţi arată mereu, cu turnuri ironice de umor negru, râzându-ţi în nas, că acel ceva e imposibil de atins... rămâi afectat în multe moduri. Frustrat, trist, dărâmat, dezamăgit, furios, indiferent, resemnat etc. Toate în acelaşi timp, dominând aleator.

Uneori am impresia că m-am născut deja în iad, într-o lume în care până şi speranţa e pe moarte. Nu mai are sens să pavez cu intenţii bune niciun drum spre vreo destinaţie dorită - întotdeauna am fost acolo, în locul în care nu am vrut niciodată să ajung. Încă mă chinui să plec, să-l las în urmă, dar deocamdată nu am reuşit... şi fară un pic de ajutor toate sunt mult, mult mai grele şi mult, mult mai lipsite de sens.

Aşa văd eu lucrurile cel puţin. Poate pentru alţii iluziile ajung, iar ignoranţa e o dulce fericire. Cred că e destul pentru azi... noapte bună?

Cutia cu amintiri

2008-07-04T23:55:00.012+03:00

Cred că eram înca în liceu, în clasa a 9-a dacă îmi amintesc bine, când am avut prima oară ideea de a începe o ”cutie cu amintiri”. Anii au trecut şi mica mea cutie a devenit din ce în ce mai aglomerată, plină de poze, gânduri, versuri, lucruri din trecut, importante sau mai puţin importante.

Initial am vrut să am un loc în care să păstrez anumite clipe, momente pe care le preţuiam... să ţin unele lucruri care să-mi amintească mai târziu, poate chiar la bătrâneţe, de circumstanţele vesele şi de întâmplările fericite prin care am trecut când eram tânăr.

Aş mai fi început-o atunci ştiind ce a ajuns să însemne pentru mine acum? Toate lucrurile la care am ţinut vreodată şi într-o foarte mare măsură toate lucrurile pe care le-am piedut sau care mi-au fost luate fără vreo şansă de recuperare au un mic colţ numai al lor, rezervat în acea cutie cu amintiri.

Deşi de fiecare dată o pun cât mai departe de mine, într-un loc ascuns şi inaccesibil, sperând să uit totul - mereu se întâmplă să dau peste ea până la urmă, într-un fel sau altul. Cred ca e şi natura lumii, a lucrurilor, de a ne ajunge din urmă atunci când suntem cel mai puţin pregătiţi pentru asta.

Sunt multe regrete, multe lucruri care aş fi vrut din tot sufletul să fi fost altfel, care am încercat din toată inima şi cu toată forţa mea să le schimb în bine... dar nu am reuşit. Multe lucruri frumoase care nu au devenit niciodată realitate, multe persoane pe care aş fi vrut să le cunosc mai bine, dar în a căror viaţă nu am căpătat niciodată un loc, câtuşi de mic.

Toţi uităm, toţi mergem mai departe... sau...? De ce încă mă afectează unele lucruri atât de vechi, de ce mă simt influenţat de lucrurile a căror naştere şi ale căror morminte zac ambele adânc sau superficial îngropate în trecut?

Niciodată nu am reuşit să trec peste două lucruri: mereu am fost omul căruia i-a păsat mai mult decât ar fi trebuit să-i pese, mereu am fost omul care a simţit mai mult decât trebuia să simtă, omul care a... iubit.

Sunt sigur că într-o bună zi tocmai aceste două lucruri îmi vor aduce un binemeritat şi odihnitor sfârşit al existenţei... şi sunt la fel de sigur că până în acea zi cutia mea cu amintiri triste (care iniţial sperasem şi crezusem că vor fi fericite) va creşte şi va deveni din ce în ce mai mare - doar voi trăi în aceeaşi lume, doar lumea va fi întotdeauna presărată cu aceleaşi tipologii de oameni.

Fereastra cu spectru violet

2008-06-28T22:59:00.006+03:00

Nu sunt sigur de ce, dar de când eram mic m-au fascinat furtunile de vară... în special fulgerele. Preferatele mele sunt cele violet... da, nu ştiaţi că fulgerele pot avea mai multe culori? Depinde foarte mult de particulele pe care le ionizează şi de modul în care ale surse de lumină interferează cu strălucirea lor.

De multe ori am stat rezemat de tocul ferestrei, privind furtuna... pur şi simplu privind cum plouă, cum vântul agită copacii. Gândul meu nu era concentrat tocmai pe aceste lucruri... nu, el rătăcea, ca de obicei, prin alte locuri.

Mă gândeam, încercam să îmi închipui, ce fac alte persoane pe care le cunosc... ce se întâmplă în viaţa lor, în firul lor de existenţă - paralel cu al meu. Se uită şi altcineva la furtună? Îşi citeşte mailul? Sau poate vorbeşte la telefon? Sau poate face altceva... vieţi preţioase, vieţi unice, suflete calde, suflete reci, mici universuri, mici galaxii în formă umană.

Citisem mai demult că un simplu calcul statistic făcut de un astronom a arâtat că dacă fiecărui om de pe Pământ i s-ar fi împărţit o bucată egală din totalitatea stelelor cunoscute de pe cer, atunci fiecare persoana ar fi avut în ”grija” ei cel puţin un miliard de aştri.

Şi asta mă face să mă întreb: din toate persoanele de pe Pământ, cine poate privi măcar miliardul de stele care i-a fost atribuit? Cine poate realiza esenţa lucrurilor, cine poate trece dincolo de cotidian, tradiţii, rutină, tabu-uri, moduri de creştere, îndoctrinări, curente... cine poate cuprinde universul cu un sigur gând liber, nelimitat şi necondiţionat? Cine şi-ar dori să facă una ca asta? E o temă recurentă în gândurile mele... probabil că v-am plictisit :).

Ce instinctual în om, ce e raţional? Ce e sentimental în om, ce e logic? Câţi privesc, dar nu văd? Câţi gândesc, dar nu descoperă? Câţi cred cu tărie, dar nu au niciun fundament?

Sunt prea multe întrebări, nu? Şi totuşi prea puţine... pentru că nimeni nu se mai întreabă în ziua de azi, nimeni nu mai cercetează, nimeni nu mai caută. Toţi se multumec cu ceea ce li se dă, cu ceea ce pot vedea, cu lucrurile cu care s-au obişnuit, cu ce alţi oameni au decis, acum multe secole, când toţi cei de azi nu erau nici măcar un vis firav şi îndepărtat. Nicio schimbare, aceeaşi perspectivă...

Iar ce mă sperie cu adevărat, ce mă îngrijorează, e un gând cât se poate de simplu şi egoist... ce se va întâmpla dacă sunt singurul care priveşte furtuna? Are vreun sens existenţa mea între oameni care nu văd dincolo de fereastra cu spectru violet?

Une raison d'être

2008-06-19T14:47:00.010+03:00

Sunt sigur că nu a trecut foarte mult timp de când ai privit în treacăt, sau mai cu atenţie, la un anumit lucru şi o voce interioară a exclamat în gândurile tale: "Cât de frumos e!" sau "E ceva cu adevărat deosebit!". Ce a fost acel lucru care a determinat o astfel de reacţie... depinde foarte mult de valorile şi personalitatea ta sau de modul tău de a fi.

E cât se poate de normal ca fiecare persoană să aibă păreri diferite despre un anumit lucru, să privească acelaşi obiect din alte unghiuri, să-l interpreteze diferit şi să fie influenţaţi în moduri diferite atunci când interacţionează cu el. De aceea momentele în care descoperi că altcineva îţi împartăşeşte ideile şi modul de a privi pot fi cu adevărat minunate... pentru anumiţi oameni.

Te-ai întrebat vreodată cum ar fi viaţa, existenţa pe care noi o numim univers - spaţial şi temporal - fără această perspectivă umană?

Am mai fi atingerea razelor soarelui într-o dimineaţă rece de iarnă ceva plăcut ? Ar mai fi cerul senin al nopţii, cu infinitele lui puncte strălucitoare, ceva captivant şi misterios? Ar mai exista bine, rău, frumos, urât, atrăgător, respingător, cald, rece, strălucitor, întunecat şi mii şi mii de alte proprietăţi care sunt atribuite obiectelor de către oameni?

Nu. Tot ceea ce înseamnă perspectiva umană colorează o lume gri, fără nuanţe, fără puncte de vedere, fără puterea de a privi dincolo de limitele unui instinct sau a unei esenţe.

Inerent, lumea nu este nici frumoasă, nici urâtă, nici bună, nici rea. La fel se poate spune despre fiecare lucru, acţiune, sau gând conţinut în ceea ce noi numim existenţă.

Tu, ca om, deţii puterea de a aprecia toate lucurile pe care ţi le poţi sau nu imagina, toate lucurile despre care ştii sau nu ştii că există.

Fiecare dintre noi caută, în anumite momente, sau poate chiar toata viaţa, un motiv de trăi. Mulţi îşi pot epuzia existenţa fără ca măcar o singură dată să-şi fi pus această întrebare... alţii şi-o pun în fiecare secundă, pentru că e un gând care îi urmăreşte în permanenţă. A găsi un motiv bun de a trăi, pentru a îţi justifica existenţa, este totuşi un lucru destul de greu de dus la capăt... chiar dacă unele alternative par destul de atrăgătoare. Depinde mult de ce gen de om eşti, de cât de profund poţi recepta tot ce se află în jurul tău... dar, de altfel, mai toate depind de asta.

Data viitoare când vei privi obiectul pe care îl consideri a fi frumos, sau obiectele pe care le consideri a fi frumoase... pot să fie ochii unei persoane, poate să fie o rochie, un pantof, o maşină sau un tablou... încearcă totuşi să îţi pui următoarea întrebare: "E acest lucru aici pentru a îmi încânta privirea, sau sunt eu aici pentru a îl putea aprecia cu adevărat?".

Vă rog nu zgâriaţi suprafaţa!

2008-06-09T14:09:00.023+03:00

Sunt din ce în ce mai puţini oameni care dau semne că ar putea trece peste limitele impuse de lumea în care trăiesc. De fapt, nu mulţi realizează de la bun început că aceste limite există.

Dar ele sunt peste tot şi au devenit atât de multe încât au ajuns să ne guverneze viaţa de cele mai multe ori. Fie că sunt prezente în noi, în modelul nostru comportamental, sau îşi fac simţită prezenţa în modelul social de uz curent, ce este cu adevărat îngrijorător este faptul că efectele lor, deşi mai mult decât sensibile, nu sunt deloc percepute.

Şi astfel oamenii trăiesc aşa cum alţii le spun (sau le-au permis), într-un mod cât se poate de indirect şi perfid, să trăiască. Adoptă valori, crezând ca ele sunt rodul propriei iniţiative, când de fapt toate sunt doar modele prescrise de la bun început de către alte persoane. În absoluta lor ignoranţă se cred liberi şi puternici, capabili să îşi aleagă propriul destin, capabili să urmărească propriile gânduri şi raţionamente, capabili să ia într-un mod independent şi unitar propriile lor decizii.

În ziua de azi e greu să realizezi că cineva, sau ceva, ţi-a aruncat un văl peste ochi, chiar din naştere. E şi mai greu să renunţi sau să vrei să scapi de acel văl atunci când nu ştii ce se ascunde după el, atunci când eşti multumit(ă) de viaţa pe care o trăieşti şi de nivelul de percepţie care îl ai asupra lucurilor.

Din ce în ce mai mulţi oameni renunţă la dreptul implicit şi la capacitatea intrinsecă a oricărei fiinţe umane de a vedea dincolo de ceea ce în mod normal i se prezintă, de a cerceta adâncimile fiecărui lucru şi de a descoperi adevărata natură a tuturor aspectelor înconjurătoare. Mulţi se complac într-o existenţă simplă, luptându-se să obţină lucruri lipsite de sens, urmărind obiective impuse asupra lor de societate sau de lumea în care trăiesc.

De ce ai vrea să priveşti dincolo de vălul acestei existenţe? Îţi pot spune ce nu vei găsi acolo... nu vei găsi nici pace şi nici linişte, nici fericire, nici răspunsuri, nici mângăiere, nici înţelegere. Există şansele ca tristeţea lumii să te atingă şi să-ţi pună pe umeri o povară pe care nu ar trebui să o cari. Totuşi, teama şi nihilismul nu îşi au locul în sufletul celui care vede dincolo de ordinar.

În fiecare zi, în fiecare clipă, stai în faţa unei uşi pe care o poţi deschide doar cu imaginaţie, voinţă, determinare, curiozitate, sensibilitate şi putere. Înăuntru vei găsi adevărul şi cunoaşterea, ambele având pe ele un semn de avertizare: "Vă rog nu zgâriaţi suprafaţa!". Ambele îţi aparţin... ţie şi tuturor oamenilor. Ambele îţi stau la dispozitie pentru a le cerceta, descoperi, analiza şi întelege. Pentru asta trebuie, totuşi, să zgării suprafaţa, să renunţi la contemplare şi superficialitate.

Data viitoare când auzi oameni vorbind despre una, despre alta, aminteşte-ţi de acest mic, dar foarte adevărat lucru: "Great minds discuss ideas. Average minds discuss events. Small minds discuss people." - Eleanor Roosevelt.

Mai există şi minţi care nu mai discută nimic. Pentru că găsesc doar neînţelegere în alţi ochi, pentru că nimeni nu vede dincolo de cotidian, pentru că toată lumea este centrată pe propriile obiective şi idealuri, toată lumea crede că are dreptate din start şi nu acceptă schimbări, noi raţionamente sau noi idei.

Fără noutate şi schimbare nimic nu va putea evolua vreodată, iar o fiinţă nu îşi poate justifica existenţa doar prin ignoranţă, delăsare şi fericire falsă.

Suntem toţi păpuşile destinului? Poate... dar asta nu ne opreşte din a tăia firele prin care alte persoane, sau alte lucuri, ne controlează.

Poate nu vreau să joc într-o piesă pe care altcineva a scris-o pentru mine, poate nu vreau să îmi duc rolul până la capăt ca un actor cuminte şi ascultător... poate că vreau să îmi scriu singur scenariul. Poate că vreau să fiu mult mai mult decât am fost menit vreodată să devin...

În lumea roboţilor sociali

2008-06-04T18:01:00.010+03:00

E greu să trăieşti în lumea roboţilor sociali. Sunt multe lucruri necesare pentru dezvoltarea şi traiul aromonios al unui om care lipsesc cu desăvârşire din acest mediu.

Fiecare robot social are o rutină destul de simplă care îl guvernează. De cele mai multe ori câştigul monetar şi ceea ce e definit ca un statut superior în rândul entităţilor cu care comunică cel mai mult servesc drept obiective permanente. Pe scurt, bani şi putere.

Peste această simplă (dar principală) rutină se suprapun mai multe subrutine minore. Ceea ce le uneşte pe cele mai multe dintre ele este orintarea către sine, discuţiile codidiene fără un subiect anume, sau având unul mai mult decât trivial, găsirea unei modalităţi de a pierde cât mai eficient timpul şi de a evita starea de plictiseala care îi copleşeşte din când în când.

Roboţii scociali nu au sentimente. Evident, dacă îi întrebi ei vor nega cu vehementă acest lucru şi îţi vor spune că sentimentele le sunt ceva familiar. Totuşi, gradul lor de independenţă nu le permite să aibă mai mult decât o subrutină care se mimeze ceea ce este cu adevărat uman. Ei cred că iubesc, dar de fapt rulează doar un program, execută instrucţiuni şi analizează situaţii. Prioritatea va sta mereu în rutinele de ordin superior... şi astfel rutina denumită de ei foarte sec "iubire" trece de cele mai multe ori într-un plan latent, sau este neglijată complet.

Ceea ce caracterizează cel mai bine un robot social este limitarea. Cei mai mulţi prezintă o incapacitate de a ieşi din rutină, nu se descurcă bine când sunt puşi în faţa situaţiilor noi, sau atunci când ceva intră în calea subrutinei lor principale şi încearcă să le modifice obiectivele. Când cineva se întrepune între ei şi scopul pe care îl urmăresc rezultatul nu poate fi decât unul singur. Astfel de perturbaţii şi abateri trebuie eliminate cât se poate de curând din ecuaţie.

Pentru a identifica mai bine aceste organisme robotice voi elabora în continuare un set de reguli pe care respectivele entitaţi le respectă întotdeauna.

Un robot social nu te va întreba niciodată: "Ai păţit ceva?", "E totul în regulă?", "Te simţi bine?", "Cum pot să te ajut?", "Vrei să vorbim?", "Ai vrea să facem ceva împreună?" (nu, nu este o întrebare perversă).

Un robot social nu te va întreba niciodată ce ai vrut să spui atunci când ai făcut o anumită afirmaţie (chiar dacă lucrurile îi sunt neclare), ci îşi va forma o părere proprie despre ceea ce crede el că ai vrut să spui, trecând afirmaţia printr-un filtru propriu de gândire. Rezultatele vor fi de cele mai multe ori dezastruoase.

Un robot social nu se va interesa niciodată de lucruri care ţin de natura ta umană. Discuţiile purtate de el cu tine se vor limita la aspecte practice şi pragmatice. Ceea ce nu este materialist, ci abstract nu merită a fi adus în discuţie şi este imediat eliminat din firul logic al conversaţiei prin schimbări subite ale subiectului.

Trăind în lumea roboţilor sociali poţi fi sigur de un lucru: nimeni nu va face vreodată un pas pentru a trece dincolo de ceea ce este. Toţi îşi vor urma până la moarte algoritmul programat adânc în subconştientul lor. Vor trăi ca nişte roboţi, vor face copii de dragul rutinei de procreere şi a celei de normalitate cotidiană şi îi vor creşte pe aceştia tot ca pe nişte roboţi. Vor face ce li se spune din umbră, neştiind cine şi ce îi controlează, ignorând atât de multe aspecte ale vieţii... având mereu impresia că urmează algoritmul cel mai eficient.

Mai mult decât greu, este trist să trăieşti în lumea roboţilor sociali... pentru că ajungi să simţi lipsa căldurii şi profunzimii sufletului uman.

Nu mai e amuzant...

2008-05-29T16:13:00.025+03:00

Englezii au o vorbă: "There's a first time for everything".

Se mai întâmplă să îţi pierzi şi zâmbetul până la urmă... se ajunge şi la asta. De ce? Nu ştiu să vă răspund cu exactitate. Poate că odată ce ai pornit (vrând sau nevrând) pe un drum descendent, lucrurile nu pot evolua decât din ce în ce mai rău.

Se mai întâmplă, de asemenea, ca oamenii din jurul tău să te rănească fără să îşi dea seama... poate că e vina ta că eşti prea sensibil la unele lucruri, că te-ai ataşat de ei prea uşor, sau poate că e vina lor că sunt prea insensibili şi duc lipsă de empatie. Totuşi, nu căutăm vinovaţi, ci soluţii. Răul a fost deja făcut.

Şi deci? Cum poţi regăsi un zâmbet? Cum poţi regăsi speranţa? Cum poţi opri durerea? Dacă aveţi sugestii aş dori să mi le împartăşiţi. Deşi sunt deosebit de inventiv în mod normal şi mă lupt zilnic cu nihilismul şi deprimarea forţată asupra mea de diferiţi factori, de data asta am rămas în pană de idei.

Degeaba îmi înmânaţi un cric, pentru că nu am o inima de rezervă în portbagaj.

Într-o lume ideală nici nu ar trebui să ceri ajutor, pentru că prietenii ţi l-ar acorda fără să ezite... asta dacă eşti norocos şi ai prieteni care vor să te ajute şi ştiu cum să o facă. În lumea reală totuşi poţi căuta ajutor în stânga şi în dreapta, dar de cele mai multe ori tot ce ţi se va acorda va fi şi mai multă durere şi neînţelegere.

Deseori m-am întrebat dacă nu cumva cer prea mult de la alţii. Probabil că în viziunea unora aşa este, într-adevăr... dar niciodată nu am pretins imposibilul, sau un lucru pe care nu aş fi în stare să îl fac la rândul meu.

Mi-au rămas în minte clipele în care am fost prezent lângă diverse persoane care aveau nevoie de ajutor în momentele respective... şi mi-au mai rămas de asemenea în minte clipele în care am avut eu nevoie de ajutor, dar nimeni nu a mişcat un deget pentru a mi-l acorda.

Nu regret nimic. Mă bucur că am putut fi de folos altora şi niciodată nu am cerut ceva în schimbul sprijinului meu. Totuşi, de-a lungul anilor am devenit din ce în ce mai trist şi dezamăgit.

Adevărul e că mulţi oameni mă consideră ca fiind doar "băiatul care ştie multe lucruri" şi uită ca am un suflet, o inimă, că sunt un om cu sentimente, dorinţe, nevoi, vise şi aşteptări. Privesc cu îngrijorare spre trecutul meu şi mă întreb dacă a existat vreodată o persoană care a vrut cu adevărat să descopere ceea ce sunt ca fiinţă, ca om. Cu şi mai multă îngrijorare privesc spre viitor...

A mai rămas totuşi cineva pe acolo căruia/căreia să ii pese şi care să mă înţeleagă?

Aceeaşi natură a lucrurilor

2008-05-26T15:34:00.012+03:00

Câteodată în viaţă te găseşti prins într-un ciclu repetat de situaţii şi anturaje similare. Fiecare zi seamănă din ce în ce mai mult cu toate celelalte, nu neapărat din cauza rutinei.

Lipseşte ceva, un element esenţial, fără de care toate lucrurile nu au niciun rost.

Îl poţi căuta în ochii străinilor, dar şansele de a îl găsi sunt foarte mici. Îl poţi căuta în ochii celor pe care îi iubeşti sau celor la care ţii. De fapt acela e primul loc în care îl cauţi, dar, din păcate, mai mult ca sigur tot nu-l vei găsi.

Îl poţi căuta în tine însuţi. Asta dacă nu cumva l-ai dat deja altei persoane - acel sentiment de siguranţă, de mângâiere, de prietenie, de înţelegere şi de pace numit iubire. Am auzit că există şi cazuri (a se citi minuni) în care sentimentul este împărtăşit. Din experienţa personală pot să enumăr doar un şir lung de dezamăgiri care au condus la o dezumanizare şi deprimare sistematică a tuturor părţilor care alcătuiesc ansamblul sinelui.

Aşa cum am amintit, uneori se întâmplă să nu îl poţi găsi (vorbeam despre acel lucru indispensabil pentru sine) indiferent de cât de mult l-ai căuta... şi rămâi astfel fără un suflet care să ţină la tine, fără vreun zâmbet sau vreun sprijin la greu, fără măcar o vorbă bună.

Şi ajungi să te întrebi cu ce ai greşit, de ce nu poţi avea un lucru atât de frumos când ai şti să îl preţuieşti mai mult decât oricine, de ce nu ţi se dă niciodată o şansă, de ce de fiecare dată lucrurile trebuie să fie la fel şi iar la fel.

Ai vrea să schimbi ceva. Ai vrea să schimbi totul. Nu prea are sens.

Aceeaşi natură a lucrurilor o vei întâlni peste tot. Oamenii nu au timp, nici chef, nu îi interesează lucrurile care nu îi privesc în mod direct, nu văd decât ceea ce vor să vadă şi se ţin mereu şi mereu de ceea ce cred ca i-ar face fericiţi. Dacă nu te poţi integra în planurile lor vei rămâne mereu în culise.

Şi va veni ziua în care vei sta şi vei privi în gol, gândindu-te: "Cum aş putea eu să fac alt suflet fericit, când nici de mine nu pot avea grijă?".

Adevărul e că ajungi să oboseşti. Să oboseşti să mai ierţi, să mai fii bun, să mai dai fără a cere ceva în schimb, să mai iubeşti fără să îi pese cuiva de tine. Oboseşti să mai fii tu însuţi, să îţi trăieşti viaţa, să treci prin aceleaşi lucruri din nou şi din nou.

Soarta reciclează mereu acelaşi blestem, aceleaşi sentimente, aceleaşi trăiri, aceleaşi suferinţe, aceleaşi dezamăgiri, aceleaşi singurătăţi, aceleaşi lacrimi, aceleaşi clipe trecute în van, aceeaşi natură a lucrurilor.

Nu, oricât aş vrea, azi nu pot fi fericit nici măcar un pic. Poate voi fi mâine, poate nu voi fi niciodată.

Dubito ergo sum

2008-05-25T15:12:00.010+03:00

Pătrunzând în esenţa lucrurilor, uneori poţi vedea anumite aspecte destul de interesante ale lumii din jurul tău. De exemplu, ai putea observa că două persoane care se înţeleg foarte bine, care împărtăşesc cele mai strânse relaţii de prietenie, sunt fundamental diferite. Şi aici nu mă refer la o diferenţa de culori preferate sau a genului de muzică ascultat, ci la structura gândurilor pe care le manifestă. Nu e o observaţie singulară, ci una general valabilă.

De ce e aşa? Pentru că fiecare persoană este un univers în sine. Dacă "un univers" pare o noţiune prea romantică, atunci voi detalia ideea. Fiecare persoană este un amalgam unic de gânduri, sentimente, amintiri, dorinţe şi aspiraţii. Atât de unic şi de diferit faţă de oricare altul, încat face ca găsirea unui ac într-un car cu fân să pară o joacă de copii.

Exact acelaşi lucru care ne garantează unicitatea ne pecetluieşte de asemenea şi singurătatea.

În afară de această diferenţă intrinsecă prezentă între oricare doi oameni, mai există şi înclinaţia naturală către sine. Mi se pare oarecum normal ca din moment ce singurele gânduri pe care le poţi auzi sunt ale tale, singurele amintiri pe care le ai sunt tot ale tale şi singurele sentimente pe care le ai sunt iarăşi ale tale, să ai impresia că ele ar fi cele mai corecte/adevărate/puternice şi să le pui, ierahic, deasupra celor care aparţin altor persoane. Dar cum nimeni nu are mereu dreptate şi cum nu există niciodată un singur unghi din care poţi privi lucrurile, lipsa unei perspective deschise duce, de obicei, la o învârtire repetată în jurul aceluiaşi cerc vicios.

E păcat că nu putem împărtăşi astfel de lucruri în mod direct. E păcat că nu putem transfera amintiri, emoţii şi gânduri în forma lor primară, aşa cum le percepem noi. E păcat... pentru că nu există un substitut pentru un astfel de lucru. Sigur că poţi comunica orice prin cuvinte, le poţi spune tuturor care este cel mai de preţ vis al tău, dar... crezi că va putea simţi cineva vreodată aceleaşi lucruri pe care le simţi tu atunci când ţi-l imaginezi?

Gândeşte-te cât de mult ai schimba o persoană dacă i-ai putea împartaşi, direct, sub formă de emoţie pură, tot ceea ce simţi, sau, de ce nu, tot ceea ce simţi pentru ea. Mă întreb câţi oameni ar realiza faptul că nu au suferit/iubit/urât/invidiat vreodată dacă ar cunoaşte sentimentele altora, celor care au trăit sau trăiesc cu adevărat astfel de lucruri.

Data viitoare când ai un moment liber ai putea să te gândeşti la altcineva. Nu să o critici, dar nici să îi aduci laude, nu să o condamni, dar nici să o ridici în slăvi, ci pur si simplu să încerci să te identifici cu acea persoană.

Odată ce ai înţeles cât de mult înseamnă un om, când îi poţi simţi emoţiile, când îi poţi anticipa gândurile, atunci poţi spune cu adevărat că ai început să îl cunoşti. A îl cunoaşte pe deplin e, din păcate, un lucru imposibil.

Dar cum o doză de mister e binevenită oricând şi oriunde, lucrurile nu pot fi mereu chiar atât de triste şi dezamăgitoare... mai există şi surprize plăcute, chiar dacă în ziua de azi ele tind să capete un statut de legendă, ca dragonii, himerele şi iubirea adevărată.

Se sting luminile încet...

2008-05-22T21:00:00.011+03:00

Se sting luminile în oraşul speranţei... încet, una câte una. Cele cu adevărat puternice, cele care le puteai urmări cu uşurinţă, care îţi încântau cu adevărat privirea, s-au stins de foarte mult timp. Chiar dacă s-a mai întâmplat ca o flacără mică din departare să crească, să dea semne că ar putea deveni un far pentru sufletul tău pierdut... toate luminile se sting, încet dar sigur, lăsându-te pierdut în întunecime.

Luminile de cele mai multe ori sunt prieteni, sau mai mult decât simpli prieteni, sunt persoane care le simţi foarte aproape de inima ta, chiar dacă ele de cele mai multe ori nu se dovesec a fi tocmai aşa. Poate nu îi încântă compania ta, sau modul tău de a gândi, de a te purta, de a fi. Cert este că nu te pot primi în sufletul lor, deşi ei sunt deja de mult timp în al tău. Poate că e vina ta că i-ai lăsat să intre acolo de la bun început.

Şi se întâmplă: Să mergi pe stradă şi să întorci capul spre stânga, să vrei să spui ceva şi apoi să realizezi că nu merge nimeni alături de tine; Să stai pe o bancă şi să priveşti un apus de soare, să spui cu glas tare: "Ce frumos e, nu-i aşa?", dar să nu fie nimeni acolo să te audă şi să îţi răspundă; Să te scoli dimineaţa, să te duci în bucătărie şi să pregăteşti un mic dejun pentru doi, deşi... nu ai cu cine să îl împarţi; Să culegi o floare şi să îţi dai seama că nu ai cui să i-o oferi; Să ai un succes, o realizare, şi să nu ai cui să-i împărtăşeşti bucuria ta, ceea ce faci să nu conteze foarte mult în ochii nimănui.

Poate simţi lipsa a ceva ce nu există, sau poate a ceva ce nu poate fi aşa cum îţi doreşti să fie. Ţi se par toate gri şi şterse, fără gust. Aştepţi, cauţi şi te lupţi de unul singur, uneori cu tine însuţi, dar parcă toate rămân la fel mereu.

Simţi că vrei să dai ceva afară, întotdeauna parcă ai un nod în gât, dar nu poţi expectoraliza nimic. Răul nu e fizic, nu stă în trupul tău, ci în mintea ta. E o stare de neacceptare a tot ceea ce este, a ce a ajuns să fie, a ce simţi, a ce ai ajuns să fii. Dar pentru tine nu există salvatori... eşti pe cont propriu.

Şi aşa îţi piere zâmbetul încet, aşa ţi se sting luminile în ochi...

Iubirea, un corp străin

2008-05-21T18:00:00.018+03:00

Ca majoritatea lucrurilor complicate, iubirea are două feţe.

Despre faţa frumoasă a ei, din păcate, nu vă pot povesti prea multe, pentru că nu o cunosc. Aş putea doar, eventual, să mi-o imaginez. Totuşi, nu ar fi acelaşi lucru. Sunt sigur că un om împlinit pe plan sentimental v-ar putea spune multe lucruri deosebit de drăguţe, plăcute şi înduioşătoare despre iubire. Nu trebuie să idealizăm totuşi atât de mult, pentru că nu există dragoste fără probleme şi greutăţi, dar atâta timp cât doi oameni deţin sentimente puternice unul pentru altul, totul devine mult mai uşor. Credeţi-mă pe cuvânt că aş vrea din tot sufletul să fiu o astfel de persoană... dar nu sunt.

Iubirea poate avea şi o faţă tristă sau... inutilă, mai bine zis. Se întâmplă atunci când iubeşti şi rămâi singur, când sentimentele tale nu sunt/nu pot fi împărtăşite. Teoretic nu ar trebui să fie greu să renunţi la tot ceea ce simţi. Poţi realiza cu uşurinţă că lucrurile frumoase care au prins rădăcini în interiorul tău, care ai vrea să le împarţi cu persoana pe care o iubeşti, toate lucrurile pe care ai vrea să i le spui sau să le faci, nu i-ar aduce nici măcar un strop de fericire, ci din contră, i-ar complica viaţa sau, mai rău, i-ar stârni dezgust şi repulsie. Dacă cel mai frumos şi cuprinzător cadou care i l-ai putea face unui om nu i-ar fi pe plac, ce sens ar mai avea el atunci? Niciunul.

Şi îţi vei imprima în logica gândurilor: "E în regulă. Voi renunţa la tot ce simt şi voi merge mai departe. Va fi bine, pentru că aşa este cel mai bine."

Mai mult sau mai puţin vei reuşi să îţi suprimi iubirea. Dacă îţi setezi obiective nerealiste, cum ar fi să uiţi de tot ce s-a întâmplat şi de tot ceea ce simţi, vei avea multe surprize neplăcute până la urmă. E imposibil să uiţi... tot ce poţi să faci e să opreşti durerea, să reprimi sentimentul de lipsă, de pierdere.

Dar... uneori o să simţi cum lacrimile vor să curgă aparent fără vreun motiv. Uneori vei simţi că inima ratează câteva bătăi, că picioarele îţi sunt grele, că ai un sentiment puternic de oboseală. Vei ofta din ce în ce mai des, nu te vei mai putea concentra la fel de bine, mâncarea îşi va pierde gustul, iar lucrurile care de obicei te entuziasmau nu vor mai putea să-ţi fure nici măcar un zâmbet.

Aşa poate fi iubirea - un corp străin, un obiect neacceptat de propriul sistem imunitar, care uneori stârneşte o reacţie de auto-apărare... o reacţie care-şi omoară propriul organism gazdă.

Înainte să iubeşti sau să te ataşezi semtimental de cineva, dacă e posibil, asigură-te, şi de 1000 de ori dacă e nevoie, că acea persoană este potrivită pentru tine, că te poate înţelege şi că îţi poate oferi toate lucrurile minunate pe care tu, la rândul tău, i le oferi.

Asta dacă poţi iubi. Dacă nu poţi iubi, sau dacă nu eşti încă sigur(ă) că poţi iubi, atunci ai scăpat de o grijă. Poate că e mult mai uşor şi mai simplu să nu simţi nimic, indiferent de caz.

Totuşi, celor care ştiu să iubească aşa cum acest minunat sentiment merită să fie simţit, vreau să le evidenţiez următorul avertisment, omis cu neglijenţă şi umor negru din manualul de utilizare al vieţii:

Directiva 4320 a Consiliului Inimilor Frânte:
"Excesul de iubire dăunează grav sănătăţii."

Nisip printre degete

2008-05-20T15:16:00.005+03:00

Ca nisipul printre degete, timpul trece pe lângă noi, uneori fără să îl observăm, mai repede sau mai lent, dar inevitabil. Astfel, prin natura lumii, ne găsim purtaţi de un curent invizibil, uneori fără voia noastră, către alte clipe, către instanţe evoluate ale realităţii.

Uneori trecutul devine o povară. Ireversibilitatea timpului şi faptul că suntem traşi cu forţa din momente în care am fi vrut să rămânem, dacă nu o eternitate, atunci măcar mai mult de cât ne-a fost permis, lasă un semn în sufletul nostru, chiar dacă nu conştientizăm acest lucru. Suntem lăsaţi să plecăm doar cu amintiri, frumoase sau neplăcute, fiecare din ele reflectând o mică parte din ceea ce am trăit şi ce nu vom mai putea trăi vreodată.

Nu trebuie să fii bătrân ca să ţi se facă dor. Dor de prieteni vechi, de întâmplări vechi, de conjuncturi vechi, de primul moment în care ai întâlnit o persoană specială, de clipele petrecute în compania cuiva, de zilele în care ai fost (mai) fericit, de "vremurile bune", de perioadele în care anumite lucruri erau diferite.

Îţi rămân în minte chipuri pe care nu le mai poţi vedea, glasuri pe care nu le mai poţi auzi, locuri prin care nu mai poţi trece, prieteni cu care nu mai poţi vorbi, trupuri pe care nu le mai poţi strânge în braţe, buze pe care nu le mai poţi săruta...

Chiar dacă stai singur sub cerul înstelat, în liniştea unei nopţi de vară, şi poate ai impresia că timpul stă pe loc, că te poţi întoarce oriunde, că poţi lua o pauză din fluxul temporal... e inutil. Timpul trece mereu, cu sau fără tine.

Bucură-te de el cât poţi de mult şi astfel vei regreta cât mai puţin la final. Iar când vei începe să simţi dorul clipelor trecute, nu te întrista... sună pe cineva cu care nu te-ai mai văzut de un car de ani şi întâlniţi-vă din nou. Veţi zâmbi împreună, amintindu-vă de tot ce a fost, iar o parte din voi va trăi din nou vechile poveşti.

Meandrele destinului

2008-05-19T12:52:00.008+03:00

Fiecare om are calea lui în viaţă, un drum unic pe care doar el poate să păşească, o serie de întâmplări pe care doar el le poate trăi. Uneori se mai întâmpla ca două drumuri să se intersecteze pentru o scurtă perioadă, fie din pricina conjuncturii sociale, fie prin voinţa proprie a celor care le urmează.

Esenţialul nu trebuie totuşi pierdut din vedere: toate drumurile se despart până la urmă. Nu trebuie să fie nici trist, nici dezamăgitor, pentru că divergenţele lasă loc unor noi convergenţe. Un om care decide să păşească pe altă cale lasă loc unui om care poate păşi alături de tine, pe calea ta, măcar pentru o vreme.

Dacă el există şi vrea să urmeze acelaşi drum, nimic nu îl va opri să o facă. Dacă nu există, atunci va trebui să mergi mai departe de unul singur, chiar dacă ţi se va părea totul mai greu şi drumul mai anevoios.

Mereu e la fel: cei care te vor înţelege şi te vor aprecia cu adevărat îţi vor demonstra asta; ceilalţi te vor dezamăgi, dar până la urmă aşa e cel mai bine.

Dacă ai o minte deschisă, atunci ai analizat deja toate opţiunile pe care viaţa ţi le-a prezentat şi ţi-ai ales o cale. Dacă ai o minte puternică, vei urma mereu acea cale, având convingerea că ai făcut o alegere bună. Dacă ai o minte flexibilă, mereu vei avea dubii legate de calea pe care mergi, iar pe baza experienţelor de viaţă vei decide dacă merită a fi urmată până la capat, sau dacă e timpul să o abandonezi, să porneşti pe alt drum.

E o chestiune de maturitate şi de perspectivă, să cauţi soluţii mereu şi să apreciezi o situaţie în mod coerent şi logic, păstrându-ţi calmul sentimental. Emoţiile joacă un rol important în structura oricarei persoane şi îi accentuează umanitatea, dar nu toţi le pot percepe, aprecia sau returna. Sentimentele mereu caută înţelegere, dar de cele mai multe ori nu o găsesc.

E o viaţă plină de singurătate, chiar dacă realizezi acest lucru sau nu. Poate te vei trezi şi tu într-o zi văzând privirea goală a unor oameni care credeai că îţi sunt prieteni. Poate vei vedea şi tu că mulţi privesc prin tine, nu în tine, nici măcar spre tine.

O mare parte din ceea ce eşti va rămâne întotdeauna invizibilă pentru ceilalţi, chiar dacă o laşi la liberă vedere, chiar dacă încerci să o accentuezi.

Eşti într-o barcă pe un ocean care poate fi calm sau furtunos. Tot ce poţi spera e să observi o altă barcă la orizont şi să vâsleşti cu putere spre ea. Dacă merită efortul sau nu vei afla oricum mai devereme sau mai târziu.

Lipit între filele timpului

2008-05-18T14:44:00.008+03:00

V-aţi întrebat vreodată ce stă lipit între filele timpului, ce se ascunde în privirea unei persoane pe care de abia aţi cunoscut-o, sau poate în cea a unui vechi prieten?

Magia conştientizării lumii a unui prunc, prima lumină reflectată în ochi, primele sentimente simţite, sunt toate acolo. Primii paşi, primul zâmbet, prima iubire, prima suferinţă, primul regret... primele şi toate cele care au urmat.

Clipe trecute, drumuri străbătute, gânduri şi emoţii... o poveste, un tom prăfuit şi vechi a tot ce a fost, un ghid de la origini către acel om care stă în faţa voastră (sau e prezentă în gândul vostru) azi.

Din când în când mai poţi întâlni şi o persoană a cărei poveste ai vrea să o citeşti, sau, poate chiar mai mult, ai vrea să o fi trăit alături de ea, pentru a o întelege mai bine, pentru a îi aprecia şi cunoaşte cu adevărat personalitatea şi sufletul.

Da, ai vrea să fi zâmbit cu ea în momentele în care a fost fericită, să fi plâns cu ea atunci când a fost tristă, să fi fost un înger nevăzut care şi-a rezemat capul pe umărul ei atunci când s-a simţit singură şi neînţeleasă.

Pe cât de frumos, pe atât de imposibil. De asta ar trebui să ţii cont de puterea prezentului şi să te bucuri cât mai mult de clipele pe care le ai la-ndemână. Trecutul e trecut; nu îl uita, nu îl mătura sub covor, dar gândeşte-te totuşi la ce va fi. Oricum ai privi lucrurile: veşnic sceptic, ca un optimist sau ca un pesimist, o nouă cale întotdeauna îţi aduce o şansă de a trăi o poveste... poate chiar cea care vroiai să o trăieşti dintotdeauna.

Un vis de început

2008-05-16T23:44:00.007+03:00

Aşa încep toate visele: cu începutul. Început care de cele mai multe ori este şi un sfârşit. Paradoxal, aţi zice, dar totuşi ridicol şi adevărat.

De obicei visăm pentru că nu ne stă în putere să ducem ceva la capăt în realitate... imposibilitatea stă ori in noi, ori în natura proprie a lucrului pe care nu îl putem realiza. Da, imposibilitatea aduce cu ea, până la urmă, resemnarea şi reorientarea atenţiei noastre către altceva... dar acel lucru care l-am dorit iniţial, fie el şi cel mai imposibil din lume, ne părăseşte de tot... îl uităm pur şi simplu?

Nu. E ceva care rămâne în subconştientul nostru, voit sau nevoit, adânc sau superficial. Noaptea ne apare în gând, iar în timpul zilei ne trezim răcorindu-ne la umbra aceleiaşi idei, aceleiaşi dorinţe, dându-ne foarte bine seama (pentru a n-a oară) de imposibilitatea ei.

Ce doare cel mai mult la un vis este pur şi simplu condiţia sa. Nu am sta să visăm la ceva anume dacă am putea trăi acel lucru, dacă ar fi în puterea noastră să facem ca visul să devină realitate. Uneori e pur şi simplu imposibil. E prea greu, lumea e prea rea, lucrurile sunt prea complicate, conjunctura nu e favorabilă, părerile sunt contradictorii... mii şi mii de factori care pur şi simplu nu schimbă lucrurile cu nimic: visele dor.

Da, visele dor în general, iar cele imposibile te încătuşează în agonie dacă nu ai puterea să renunţi la ele. Îti poţi lua gaâdul de pe acum de la vise care implică alte persoane în afară de tine insuţi , asta dacă vrei să rămâi fericit, neriscându-ţi puţinul dram de optimism pe care poate că îl mai ai.

Alegerea e a ta, aşa cum va fi mereu, dar ai grijă... nu perpetua suferinţa prin alegerile tale, păstrează-ţi mintea limpede şi deschisă, gândeşte-te şi la fericirea altora când faci un popas în drumul fericirii tale (sau chiar când eşti căzut în prăpăstiile tristeţii) şi fii gata oricând să renunţi la ce îţi e mai drag. Sunt şanse ca soarta să te facă să pierzi în repetate rânduri lucrurile pe care le consideri cele mai importante în viaţă.