joi, 8 ianuarie 2015

Solitary consignment down to oblivion

Viața este probabil cel mai complex produs care vine neînsoțit de instrucțiuni sau avertizări. Înainte de a nega faptul că viața, în special a voastră, este un produs - și nu mă refer la sensul de un produs al părinților voștri - citiți ceva mai jos.

Ar fi oare mai simplu dacă principalele etape ale vieților noastre ar debuta cu o mică broșură informativă, oferită de cine știe ce agenție guvernamentală cu caracter social, care să ne explice câteva dintre aspectele generale cu care vom fi confruntați, care sunt principalele așteptări, obstacole și care sunt modurile tipice de abordare a problemelor? Discutabil. Putem apela la prieteni, rude, cunoștințe pentru a încerca măcar să obținem ceva similar.

Dacă ar fi să primim totuși o broșură larg informativă despre ce ne așteptă în viață, noi, norocoșii membri ai unei societăți de consum, am fi delectați probabil cu următoarele (va fi un ghid foarte, foarte generic):

Bine ați venit la viață. Etape principale * :

a) 0-18 ani: joacă, descoperire, studiu, experimentare, relații sociale inter-umane (potențial contact initial cu grupuri minore organizate în stil mafiot sau indivizi solitari care se ocupă cu intimidări, înstrăinare de proprietate, privare temporară de libertate, vătămare corporală etc).

b) 18 - 30 ani: ceva mai serios, dar similar cu (a) în prima parte, aspirații profesionale și introducerea în câmpul muncii, căsătorie și copii undeva în acest interval (notă de subsol: în ultima vreme, copiii apar în ultima parte a intervalului, din acest motiv s-ar putea ca în viitorul apropiat să fie mutați sub (c)).

c) 30 - 50 ani: crescut copii, pierdut orice formă de individualitate, majoritatea sau totalitatea prietenilor formați în (b) se va evapora (potențial valabil și pentru (a)), pierdut orice interes dobândit în (a) și (b), libertate completă de a munci pe o plantație la alegere (deși în principal făgașul acestei activitați este deja bine stabilit din (b)), debutul problemelor de sănătate cauzate de stilul de viață adoptat în (b), sentiment de singurătate.

d) 50 - 80 ani: crescut nepoți - pentru că în acestă perioadă copiii concepuți în (b) sunt ocupați până peste cap cu propria tranziție (b)-(c), agravarea problemelor de sănătate, potențială dezumanizare și pierdere a demnității în funcție de regiunea de reședință, sentiment accentuat de singurătate, moarte.

e) 90+ ani: serios? de ce mai ești aici? îți mai amintești cum te cheamă? nu ești curios să vezi ce este după văl? poți măcar să îți faci nevoile singur? serios, chiar poți? Înseamnă că ai deviat de la plan undeva între (b) și (d). În acest caz te rugăm completează un formular cu povestea vieții tale pentru a putea preveni apariția acestor cazuri pe viitor - reamintim că moartea și alte fenomene terminale sunt momentan prevăzute în (d).

* Avertizare: moartea este imprevizibilă și în ciuda eforturilor făcute pentru a o standardiza, în continuare tinde să aibă un caracter imprevizibil, fiind potențial întâlnită în oricare dintre fazele prezentate ((a) - (e)). În cazul în care moartea intervine în mijocul unei etape prezentate, vă amintim că etapele ulterioare vor fi anulate fără drept de apel.

Sigur, întotdeauna se vor întâlni și oameni care deviază de la plan, dar momentan nu cred că sunt un grup statistic demn de luat în considerare.

Planul de viață ne este ghidat pe acest făgaș de societatea în care trăim și de modul ei de funcționare, conceput, în mod absurd, de generații anterioare, oameni care nu mai trăiesc de multă vreme și nu pot reacționa la situații actuale, de interese coorporatiste și de o denaturare din ce în ce mai accentuată a ce este important în viața unui om și ce este valoros pentru societate când vine vorba de viața unui individ.

În momentul de față aceste valori sunt reflectate de tiparul de mai sus: omul este văzut ca o entitate statistică, care lasă urmași demni să îi continue munca - în general nesemnificativă atât pentru el cât și pentru societate, urmași care la rândul lor vor merge prin viață urmând același plan - nu tocmai o fabrică de oameni exceptionali, sau, în cele mai multe cazuri, măcar multumiți că trăiesc marele plan.

Și totuși nu poți opri un colos pus deja în mișcare. Mai ales în cazul unei întregi planete plină de ființe complexe cu un sistem social la fel de complex, inerția este prea mare, cei dornici să îl oprească prea puțini.

E adevărat ce spun unii pușcăriași de cursă lungă: Dacă stai închis între 4 pereți, fără multă lumină, mult timp, ajunge să nu ți se pară atât de rău, să te obișnuiești, ajungi să trăiești după regulile închisorii chiar și după ce ești eliberat. Ajunge să ți se pară ciudat când cineva îți sugerează că nu e normal să fie așa.

Chiar trebuie să așteptăm următorul dezastru global pentru a schimba ceva în existențele noastre umane chinute? Mă tem că nici acele potențiale schimbări nu vor fi făcute în direcția potrivită. Deși se spune că umanitatea poate arâta ce e mai bun din ea atunci când e amenințată cu dispariția - eu cred că tocmai acela este momentul pentru o revenire la clasicul animal, baza oricărei ființe raționale.

Aș propune eu ceva, cu un chițăit mic, neauzit de nimeni în marea de păreri, total ignorat: accent pe fericire, utilitate, sănătate și curiozitate, nu pe profit, nu pe iluzii frumos colorate și numerotate. Și nici atunci viața nu ar fi ușoară, dar măcar am trăi și apoi pleca împăcați.

sâmbătă, 8 februarie 2014

Talking 'bout my generation

Nu o să fiu critic, nici laudativ şi nu o să pretind că pot acoperi o întreagă generaţie de oameni când nu am avut ocazia să cunosc personal decât un infim procent din ea. Adevărul este că şi cei pe care îi cunosc, sau mai bine zis i-am cunoscut, s-au pierdut undeva prin mlaştinile cotidianului. Se întâmplă de cele mai multe ori din cauza exceselor de pasivitate, lipsei de interes, deprimării şi oboselii de ambele părţi ale baricadei.

Sunt sigur că măcar câţiva dintre voi ştiu la ce mă refer... probleme neaşteptate sau cronice, situaţii nefavorabile, muncă (de cele mai multe ori de nevoie, decât de voie) şi pentru unii sătui de autohton sau pur şi simplu în căutare de şanse mai bune chiar relocare în străinatate. "Daily dirt", ca să rezumăm totul într-un concept simplu şi memorabil, amalgamul lucrurilor care ne erodează încet umanitatea, dar care fac parte fără echivoc din experienţa de zi cu zi a civilizaţiei umane.

Cât despre generaţii, de multe ori tindem să uităm că facem parte din una (a se observa aici pluralul ingenios folosit pentru a masca deficienţe personale şi o tendinţă puternică anti-socială). Mi se pare că e din ce în ce mai greu să faci un pas în spate şi să priveşti imaginea în ansamblu, într-un mod detaşat, pe măsură ce înaintezi în vârstă, poate din cauză că pierzi mult din idealismul şi entuziasmul necesar, poate pentru că ţi se pun din ce în ce mai multe piedici. Este însă în continuare posibil.

Nu ştiu câţi dintre voi aţi avut ocazia să primiţi sau să păstraţi un obiect mai vechi care a aparţinut poate bunicilor sau străbunicilor voştri, sau pur şi simplu unei persoane demult dispărute. Dincolo de aducerea aminte şi poate şi nostalgia care o invocă pentru unii posesori, aceste piese de muzeu din proprietatea personala şi uneori şi din trecutul familial stau mărturie şi unui adevăr de multe ori neconştientizat.

"Omul sfinţeşte locul". Sincer, nu mi-a plăcut niciodată "vechea vorbă" pe care o consider de o ipocrizie exagerată. De ce? Pentru că dacă vă uitaţi un pic peste istorie, o să vedeţi că de cele mai multe ori "locul" o ducea mult mai bine până când l-a transformat omul, cel atât de sfinţitor şi important (cel puţin pentru interesele proprii). Asta nu înseamnă că nu există şi poveşti fericite, dar hai să spunem mai bine că "Omul cinsteşte locul", sau că îl transformă, fără echivoc, ca un mic motor anti-entropic.

Omul clădeşte, organizează, acumulează, îşi imprimă sprititul, vrând, nevrând, în lucrurile din jurul lui, pe tot parcursul vieţii. Apoi el moare, dar lucrurile respective rămân. Lucruri strânse într-o viaţă, ca o mărturie a unei istorii personale, unele mici nimicuri, obiecte de zi cu zi, altele lucruri faţă de care persoana respectivă avea o afinitate specială. Sunt sigur că fiecare dintre noi are astfel de lucruri, până şi cei mai pasionaţi zeloţi budişti care urmăresc să se detaşeze de orice este material.

Numărul podurilor sau pivniţelor din întreaga lume pline de astfel de obiecte, de astfel de mărturii,  este probabil inimaginabil de mare. Obiecte ale unor oameni din timpuri de care lumea poate îşi aminteşte, dar care nu mai au reprezentanţi în viaţă... ale unor vremuri care totuşi nu sunt atât de îndepărtate. Mi se pare straniu, de exemplu, că mai avem poate 10, hai 20 de ani până când nu va mai exista niciun martor direct al evenimentelor celui de-al doilea război mondial, un curs urmat de toate generaţiile care cad încet, încet în obscuritate sau uitare.

Un lucru care ne aşteaptă şi pe noi la un moment dat, laolaltă cu toată generaţia noastră, toţi oamenii pe care îi cunoaştem şi care au o vârstă apropiată de a noastră, care au trăit în esenţă în aceleaşi vremuri, au amintiri despre aceleaşi evenimente marcante, acelaşi context global şi care au fost expuşi (uneori regretabil) aceloraşi trenduri şi fluctuaţii culturale.

În concluzie, vă dau un sfat pe care nu ştiu dacă personal voi putea să îl urmez. Voinţă ar fi, dar poate nu vor fi circumstanţe - vom trăi şi vom vedea.

Preţuiţi-vă prietenii, dacă îi aveţi, dacă merită, mai ales pe cei care vă sunt apropiaţi ca vârstă. Peste ani şi ani poate vă veţi întâlni cine ştie unde şi veţi vorbi despre vremuri demult apuse, ca doi dinozauri pe cale să devină fosile. V-aş mai sfătui totuşi să nu implicaţi pe cineva mai puţin antic în discuţiile voastre pentru că riscaţi să se creadă că sunteţi de fapt de pe altă planetă, plină cu lucruri stranii despre care nu a auzit nimeni, decât poate vag.

duminică, 25 septembrie 2011

Nihil sine ego

Firea umana e pe cât de ciudată, pe atât de puţin surprinzătoare. Ne naştem cu o oglindă în faţă, dar o ignorăm, incercând să arâtăm interes şi pentru celelate lucruri noi care le descoperim în jurul nostru. Egoismul, din momentul 0 până la următoarea etapă evolutivă este asimilativ, gnostic. Vrem să ştim, vrem să atingem, vrem să cunoaştem, vrem să simţim, vrem să ni se acorde atenţie.

Creştem şi începem să remarcăm oglinda. Privim prin oglindă către lume şi totul e forţat printr-o pâlnie mintală, printr-un punct de vedere fix. ”Eu sunt acela care priveşte, eu sunt acela care acţionează, eu sunt singurul meu reper şi singura mea bază”. Cunoaştem alte persoane, aidoma noastră, dar îi privim tot printr-o oglindă: ”Ce aş putea face eu ca să îi fiu pe plac lui X?”,”Oare cum aş putea să il conving pe X să facă ce vreau eu?”,”Cum pot să îi explic lui X cum stau lucrurile ca să imi adopte punctul de vedere?”

Oglindă sau umbră, egoismul e cel mai bun prieten al omului. E atât de mult înrădăcinat în natura lui încât a devenit o a doua fire. Îl vedem reflectat în modele sociale, politice, economice şi relaţionale. Prost spus ”îl vedem”, pentru că nu e nici pe departe evident. E prezent atât în individ cât şi în mase de indivizi, nu discriminează între ordine de mărime sau diferenţe de orice fel.

Unii ar spune că egoismul e o moştenire animalică, a vremurilor când şi omul, ca restul animalelor din lanţul trofic, era angajat într-o luptă zilnică pentru supravieţuire. Nu vă lăsaţi înşelaţi, el nu a fost cucerit odată cu apariţia civilizaţiei umane. Acum îl veţi găsi machiat şi ”uns cu toate alifiile”.

Se ascunde în campanii publicitare, se ascunde în decizii la nivel înalt, se ascunde în accelerarile bruşte în miez de noapte ale posesorilor de autoturisme cu mulţi cai putere. Se ascunde în individ.

Poate şi nu poate fi temperat prin educaţie. E greu să ne ascundem de ceva care e peste tot în jurul nostru, şi totuşi reuşim să o facem în clasicul stil uman. Dacă există, poate fi ignorat. Dacă nu poate fi ignorat, poate fi mascat. Dacă nu poate fi mascat, trebuie condamnat, dar niciodată recunoscut. Ştiţi pe cineva care ar spune „Da, în majoritatea cazurilor mă gândesc doar la mine, chiar atunci când vine vorba de lucruri care ar putea să îi afecteze şi pe alţii”? Ştiţi pe cineva care ar recunoaşte un moment de eogism, chiar dacă firea sa generală ar fi în rest destul de altruistă?

Egoismul are un prieten bun: egocentrismul. Dacă în fiecare zi ne venerăm visele şi punctul de vedere, nu ne va lua mult să uităm că există şi altele. Nu ne va lua mult să ne înrădăcinăm în ce ştim şi să abandonăm orice lucru extern propriei noastre păreri. Nu ne va lua mult să începem să manipulăm oamenii şi lucrurile din jurul nostru gândindu-ne doar la ceea ce ne interesează şi ne afectează pe noi.

Mă întreb ce este mai uman dintre cele două: a fi egoist sau a încerca să fii măcar parţial altruist în egoismul tău. Mă întreb de fapt dacă a fi uman are sau nu un sens peiorativ.

Totuşi, nu uita egoistule modern, trăsătura ta mai sus amintită se bazează pe sute de ani buni de egoism uman bine întreţinut şi dezvoltat. Nu e o scuză, e un bagaj pe care îl poartă umanitatea. Atâta tot.

joi, 30 iunie 2011

Tempus fugit

Încercaţi să vă aduceţi aminte cum stăteau lucrurile acum 10 ani. Dacă puteţi, duceţi-vă chiar şi mai înainte de atât, 20 de ani, spre exemplu. Pentru acesta perioadă, specificul românesc este să te gândeşti la cum era "în comunism" sau, cum unii preferă să spună, "pe vremea lui nea' Nicu". Sincer, nu mă refeream la acea "epocă de aur", vroiam să inspir mai mult o aducere aminte a cât de diferită era viaţa chiar şi acum o-aruncătură-de-băţ ani.

Dacă mergem şi mai înapoi în timp (începând deja să vorbim despre multe lucruri pe care majoritatea dintre noi nu cred că le-am trăit), ajungem deja să ne gândim la lucruri care astâzi le putem vedea doar în muzee sau poate chiar deloc: radiouri cu lămpi (dispozitive electrice folosite înainte de apariţia tranzistorilor), biplane, motoare cu aburi, telegrafe, lămpi cu gaz, picături de cocaină medicinală (link), heroină pe post de calmant (link), o modă stomatologică a dinţilor de aur, fotografie cu plăci autocrome (ca să nu mai zic de cea monocromă), filme mute, jobenuri, alei pietruite, cai şi cărute în centrul capitalelor, şamd.

Mulţi işi mai amintesc din când în când, în momente de nostalgie, măcar de câteva din lucrurile care le-am menţionat mai sus. Totuşi, ceea ce mulţi nu iau în considerare sunt chiar oamenii care au trăit din plin în acele vremuri, vechiile generaţii, pentru care pălăriile cu pene erau ultima modă, cele care au trăit în vremuri în care un baston frumos ornat era un simbol de bunăstare socială. Nu încerc să stârnesc sentimente de simpatie, ceea ce ei au pierdut vom pierde până la urma cu toţii. Acest ultim lucru e de fapt unul dintre cele mai disconsiderate aspecte ale vieţii cotidiene.

Lumea se schimbă odata cu generaţiile noi care se nasc şi o populează. În aceeaşi măsură, generaţiile vechi îmbătrânesc odată cu lumea din jurul lor, ajungând uneori să o depăşeasca în longevitate. Da, o spun metaforic. Lumea nu moare, doar se schimbă. Totuşi, când stai să te gândeşti la Londra interbelică sau la Elveţia din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, acele perioade, acele imagini, acele specificuri emanate de repere temporale şi spaţiale fixe rămân vii doar în imaginaţia sau poate chiar şi în memoria umană.

Dar, puteţi spune, odată cu trecerea timpului au ramas diverse culturi care şi-au păstrat tradiţiile vreme de sute sau chiar mii de ani, trăind vieţi nu cu mult diferite faţă de cele care le-au trăit şi stramoşii lor de acum 100 de generaţii. Pentru mulţi dintre acei oameni, acesta situaţie nu este tocmai o alegere, cei mai mulţi fiind forţaţi de împrejurări să păstreze un stil de viaţă învechit, totuşi nu lipsit de influenţele lumii moderne. Evident, există şi comunităţi sau culturi în care păstrarea tradiţiilor şi a vechilor obiceiuri este tocmai o alegere (spre exemplu comunitatea Amish din Statele Unite ale Americii).

Şi totuşi, ce diferenţiază culturile care îşi păstrează obiceiurile şi tradiţiile (şi/sau nivelul tehnologic din altă perioadă) de cele care au existat în vremea în care întreaga lume se afla în acel context cultural? Tocmai puterea de a alege, tocmai faptul că astâzi sunt doar o enclavă, o rămăşiţă a ceea ce cândva îngloba o întreagă lume sau cel puţin un întreg colţ de lume.

Nu pot decât să mă întreb cum va arâta lumea atunci când nu voi mai fi în măsură să ţin pasul cu ea, asta dacă voi ajunge să fiu pus în această situaţie. Pentru cei mai longevivi dintre noi, atingerea acestui punct de saturaţie va fi inevitabilă.

Celor care nu mă cred, aş vrea să le văd faţa atunci când, ajungând acasă dupa o zi de lucru, robotul-menajer din dotare le propune un masaj relaxant. Probabil că se vor fi obişnuit deja cu mersul lucrurilor din acea perioadă şi nu vor schiţa un gest anume (doar schimbările se produc gradual, nu instantaneu), dar în mod sigur vor avea momente în care vor adresa, în special celor mai tineri din jurul lor, afirmaţii care încep cu deja consacratul "pe vremea mea".