Panta rei

... sau "Totul curge". Am auzit de curând expresia, de fapt mi-a fost spusă de către cineva care în general îmi dă mult material de gândire - "food for thought", mai bine zis. Deşi a fost interpretat ca o adaptare mai scurtă a legii eternei transformări ("Nimic nu se pierde, totul se transformă"), eu l-am înţeles oarecum altfel pentru că m-a făcut să mă gândesc în primul rând la timp.

De ce la timp? Pentru că el este probabil cel mai prezent râu din viaţa oricărui om, din existenţa oricărui lucru. Prezent, dar uneori foarte greu de perceput, pentru apele lui nu susură şi de obicei nu sunt destul de cristaline pentru a lăsa să se întrevadă ce va urma. E un râu ale cărui ape poartă realitatea din clipa trecută în clipa viitoare... de la un început către un final, dintr-o direcţie în alta, de la izvor către revărsare.

Şi nu stă pe loc. Niciodată. Nici când eşti întins undeva pe iarbă şi priveşti la un apus sau trăieşti într-un moment în care ai vrea să petreci de doua, poate de trei ori mai mult timp decât ţi se acordă. Nici când ai pe cineva lângă tine şi să zicem că ţi-ai dori o mică pauză de la ritmul normal al vieţii pentru a te putea detaşa de orice alt lucru.

Panta rei. Şi de aceea timpul e poate cel mai valoros lucru pe care îl ai, l-ai avut şi îl vei avea vreodată. Serios. Şi totuşi, dacă îţi "câştigi existenţa", o să constaţi cu stupoare că în fiecare lună primeşti o sumă de bani, nu timp. Asta tocmai pentru că "ai făcut ceva util cu timpul tău". E foarte discutabil unde rezidă acea utilitate... dacă merită să te ancorezi prea mult într-un decor foarte lipsit de certitudini al lumii materiale.

Mâine poate vei muri. Mâine poate va "da faliment" sistemul economic modial. Mâine poate va izbucni o epidemie globală. Mâine poate va fi un nou azi în care vei încerca să compensezi ceea ce îţi lipseşte cu adevărat prin iluzia materialului. Mâine poate vei pierde tot ce preţuieşti cu adevărat... ce vei face în clipa aceea cu toate lucrurile materiale pe care le-ai acumulat cu atâta meticulozitate?

Nu îndemn pe nimeni către spiritualism şi transcendentalism, nici măcar spre idealism, dar totuşi... invăţaţi să priviţi viaţa aşa cum este, de sus, de jos, de pe toate părţile şi din toate unghiurile. De acum, din tinereţe. Trageţi nişte concluzii şi nu vă irosiţi timpul pe lucruri care perpetueză la infinit o stare de fapt care vă este impusă de alţii, poate chiar de către toţi cei din jurul vostru. Nu îi lăsaţi să vă trăiască viaţa prin ce vă spun, prin ce vă obligă să gândiţi, prin ce vă impun sau vă aruncă în cârcă.

Timpul şi viaţa personală vă aparţin. Alegerile care le faceţi sunt tot ale voastre, fie că le faceţi traşi de sfori sau împinşi de la spate, fie că vă puteţi baza pe un anumit grad de independeţă sau libertate. Aşa că alegeţi şi bucuraţi-vă că puteţi alege. Aşa că faceţi ce vreţi cu timpul vostru, cheltuiţi-l oricum vreţi, în aşa fel încât să nu vă regretaţi trecutul şi efortul investit în el, dar nici viitorul şi ceea ce poate nu puteţi trăi. În aşa fel încât să preţuiţi clipa şi să lăsaţi ceea ce urmează să crească spre ceea ce vă doriţi voi, nu ce vă bagă alţii în cap că vă doriţi.

Gândiţi singuri. Deschideţi ochii. Aţi îndeplinit aceste două fundamentale lucruri? Ok, să zicem că sunteţi gata pentru viaţă. Da, sunteţi gata să o trăiţi, nu doar să vă prefaceţi că o trăiţi. Drum bun şi clipe fericite!

Ce este singurătatea?

Singurătatea este un cuvânt simplu în spatele căruia se ascunde o noţiune cât se poate de vastă. Ea poate implica într-un anumit grad şi alte concepte care îi pot extinde sau particulariza sensul, cum ar fi cel de neînţelegere, cel de unicitate sau de cel de izolare. Totul se adaptează, se pliază pe profilul şi personalitatea fiecărei fiinţe înzestrată cu un anumit nivel de conştiinţă.

Singurătatea e un defect al realităţii în care trăim, sau, dacă ar fi să privesc lucrurile dintr-o perspectivă pur umană, este un atribut întâlnit chiar la baza cărămizilor biologice care ne alcătuiesc - este înscris în genele noastre. Desigur, în funcţie de mediul în care trăim şi de specificul stimulilor care ne asaltează pe parcursul minunatei (sau mai puţin minunatei) experienţe numite viaţă, acest defect poate fi mai mult sau mai puţin vizibil în cadrul sinelui.

Poate că uneori nu ne simţim singuri din simplul motiv că nu putem percepe acest concept. Poate că uneori nu ne simţim singuri, pentru ca avem o familie iubitoare care ne împlinesţe toate dorinţele şi ne asigură fericirea. Poate că uneori nu ne simţim singuri, pentru ca avem prieteni buni care ne înţeleg şi în compania cărora putem trăi clipe fericite.

Dar dacă toate acestea nu ar exista? Sau mai mult, dacă toate acestea ar exista doar pentru o perioadă scurtă din viaţa noastră, urmând cursul normal de degradare al tuturor lucrurilor şi fiind în cele din urmă pierdute pentru totdeauna... doar nişte amintiri dintr-un trecut îndepărtat? Cât de evident ar fi atunci acel defect care ne pândeşte de după fiecare colţ al existenţei, respirând alături de noi, curgându-ne prin vene?

Singurătatea e o metastare mult prea pretenţioasă, pentru că cere în acelaşi timp (pentru a fi alungată) întelegere, regăsire şi prezenţă fizică. Pentru că se întinde pe multe planuri care rareori pot fi asigurate simultan. Putem spune că, într-o anumită măsură, suntem singuri (cel puţin) pe tot parcursul existenţei noastre.

Singurătatea e acolo când ne simţim atât de rău încât am da orice pentru un sentiment de alinare, e acolo şi când trăim cele mai intime clipe de plăcere. E acolo când suntem înconjuraţi de oameni şi este acolo şi când ne concentrăm pe orice alt lucru pentru a îi diminua efectele. Aşteaptă, urmăreşte... ca o parte din noi ce răsare din fiecare ungher al realităţii. Singurătatea e în departare, dar şi în apropiere. Te aşteaptă şi în braţele cuiva, chiar şi în cele mai calde circumstanţe - ea nu discriminează între împăraţi sau cerşetori. E în ochii care îţi spun ”te iubesc” fără să relizeze ceea ce eşti şi e uneori şi în superficialitatea cu care te tratează cei care au puterea de a te afecta.

Dar e un lux? E mai puţin singur omul care îşi ignoră starea şi acţionează independent de ea? În mod cert nu este, dar cel puţin el nu îi resimte efectele, aşa cum nimeni nu poate resimţi efectele unui lucru pe care îl ignoră în totalitate. Şi deci e mai bine să te prefaci că nu eşti singur, să îţi imprimi prin autosugestie faptul că întotdeauna ai ceva sau pe cineva alături de tine, că orice s-ar întâmpla niciodată nu vei fi pe cont propriu?

Poate că nu este nevoie să foloseşti acea autosugestie, pentru că dintr-un anumit punct de vedere toţi suntem parte a unui întreg interconectat, toţi ne întregim, aşa cum piesele unui puzzle se unesc pentru a forma o imagine completă. Şi totuşi e această imagine completă ceea ce căutăm... sau din perspectiva unei singure piese a puzzle-ului toată împlinirea singurătăţii o constiutie acea piesă adiacentă care care ne completează prefect conturul? E o întrebare la care fiecare trebuie să găsească un răspuns, fie el de doar de formă sau unul plin de sinceritate şi adevăr.

Ca orice defect, sigurătatea ne aminteşte în primul rând de cauza principală a oricărei consecinţe pe care o imprimă: fragilitatea umană. Da, chiar şi cel mai puternic şi intangibil om pe care vi-l puteţi imagina este înfrânt în cele din urmă de timp, de sentimente, de dorinţe, de instincte - de propria sa natură. E un lucru pe care mulţi nu îl realizează decât atunci când apar adevăratele probleme în structura realităţii lor, atunci când sentimentul vag de imortalitate şi omnipotenţă dispare subit.

Imaginaţi-vă o trestie care împotriveşte de una singură unui vânt ce nu ar putea fi domolit nici măcar de un munte. Acea trestie sunteţi voi, care, ca orice om, trebuie să ţineţi piept unor lucruri infint de puternice, care deseori nu depind de voi, care se nasc din lucruri mult mai mareţe, dincolo de orice control uman... şi care uneori distrug sistematic sau instantaneu tot ce aveţi mai drag pe lume.

Sunt sigur că voi fi acuzat de pesimism, dar nu pot decât să accentuez natura obiectivă a observaţiilor şi menţiunilor mele. Am tratat un subiect care în mod implicit presupunea o anumită perspetivă sumbră şi căruia chiar nu îi pot găsi, trăgând o linie de total, vreo consecinţă favorabilă, nici dacă m-aş afla în cea mai optimistă stare posibilă.

Partea luminoasă a lucrurilor rezidă totuşi în speranţa unei ameliorări. Sper că într-o bună zi toată lumea să găsească acel ceva, acea circumstanţă care va le va ameliora singurătatea atât de mult încât prezenţa ei să nu mai fie simţită, sau cel puţin să nu le afecteze structura afectivă. Dar chiar şi acolo, în acel loc, nu uitaţi de realitatea situaţiei: toţi suntem singuri, chiar şi în cele mai ridicate forme ale uniunii de orice natură... suntem singuri pentru că ne-am născut singuri, separaţi. Suntem siguri pentru că tot ceea ce suntem rămâne un prizonier etern al propriei fiinţe.

Şi ce fericire iluzorie nu e mai dulce decât cea în care ajungi să nu te mai simţi singur deşi rămâi la fel de singur în continuare? Cine nu ar vrea să trăiască sub acea cortină ocrotitoare în fiecare clipă a existenţei sale? Chiar şi eu aştept acea experienţă reală de regăsire şi prezenţă, cu tot cu vălul ei de iluzii; mi-o doresc şi o caut... nimic nu ar fi mai ironic decât şansa de putea a lăsa singurătatea de una singură, nu?

Ce este un dar?

Un dar, în adevăratul sens al cuvântului, este întruchiparea unui lucru mult mai adânc, unei prietenii, unei dorinţe de a stârni fericire. Fie că este ceva tangibil, fie că este ceva simbolic, ceea ce se ascunde în spatele lui este intenţia de a fundamenta o legătură între două sau mai multe persoane.

Deşi multe daruri îşi găsesc utilitatea cu ocazia unor evenimente speciale din viaţa celui care le primeşte, ele nu au nevoie de o circumstanţă anume pentru a fi oferite. Un dar poate fi spontan, poate dura o clipă sau se poate întinde de-a lungul unei perioade de timp nedefinite.

Cel mai evident dar pe care îl putem oferi cuiva sunt sentimentele care i le stârnim şi, pentru că timpul nu stă niciodată pe loc, în aceeaşi măsură sunt şi amintirile care i le lăsăm, fericite, triste, tragice sau pline de speranţă... totul depinde de alegerile noastre şi de modul în care ne purtăm faţă de acea persoană.

Ai putea spune că tot ceea ce am scris mai sus este ceva pur subiectiv, poate doar modul meu de a privi lucrurile. Atunci, te intreb, cât de matur crezi că eşti? Sau, dacă nu asta e problema, cât de mult crezi că te gândeşti la ceea ce îşi doresc alte persoane? Cât de mult te întrebi ce i-ar face pe alţii fericiţi şi cât de mult încerci să înglobezi acel ceva în darurile pe care le oferi persoanelor respective şi în comportamentul tău faţă de ele?

Nu am spus nimic subiectiv şi nici nu aş fi vorbit despre lucruri pe care nu le-aş cunoaşte, pe cât de mult posibil, în totalitatea lor.

Darul suprem pe care îl poţi oferi altcuiva eşti chiar tu însuţi, prin modul în care te comporţi, prin amintirile pe care i le laşi, prin cât de mult îţi demonstrezi dorinţa de a cunoaşte, a înţelege şi a susţine fericirea acelei persoane.

Un cadou, mai bine spus o formă materială a unui dar, nu poate decât să vină în continuarea unei legături nescrise care deja există.

Un cadou, în lipsa unei prietenii adevărate, a unui dar subtil al realităţii faptelor şi comportamentelor, poate fi privit doar ca un lucru sec de către o persoană destul de matură să îi recunoască lipsa acută de semnificaţie.

De ce accentuez ideea maturităţii? Pentru că este necesară. Necesară pentru a înţelege că dincolo de material există mult mai mult, pentru a înţelege că un dar sau un cadou are sens doar atunci când deja există o puternică legătură şi doar atunci când este oferit ţinând cont de dorinţele persoanei care îl primeşte.

Orice altceva dă dovadă de naivitate sau falsitate, cu rea voinţă sau fără. Sincer, poate că şi intenţia contează, dar dacă ea face mai mult rău decât bine, nu putem decât reaminti faptul că drumul spre iad e pavat cu intenţii bune. Ce contează mai mult: intenţia sau rezultatul acţiunilor întreprinse? Revenim iar la maturitate...

Ce este un dar? Ce poate fi un dar? Poate fi un sacrificiu, dar asta se poate schimba atunci când privim impactul care îl are asupra persoanei căreia îi este destinat. Nu trebuie să fie o minciună, dar uneori trebuie să fie un compromis, având în gând fericirea altcuiva, şi poate mai târziu acel compromis va naşte lucruri atât de frumoase încât va fi privit ca o alegere incredibil de inspirată. Până la urmă cine nu ar face un compromis dacă fericirea unui om, unui prieten, ar fi în balanţă? Poate numai cineva care nu este demn de acea prietenie...

Un cadou fără un sprijin afectiv real, comportamental, este ca un ajutor umanitar venit din partea unui invadator. Nu poţi decât să-l laşi într-un colţ, alături de amintirile dureroase care ţi le stârneşte, să oftezi şi să te întrebi, pentru a câta oară, de ce naiba sunt oamenii atât de superficiali, egocentrişti şi egoişti.